Noapte... ploaie... svon de toamnă...
ulița se face-n două...
vântul aspru rupe frunză de prin plopii ce mă plouă
și mereu îmi taie calea... parcă eu ași fi de vină
că pe-afară nu-i lumină...
Și mă duc așa... cu vântul...
cum îi place să mă poarte...
tot mai multă cade frunza răvășită-n sbor de moarte
și-mi alunecă pe frunte... de pe frunte pe pleoape...
și se joacă... să mă-ngroape...
Stau cu ochii-nchiși... mi-e bine...
vântu-mi spune-ncet... cuminte:
- „N-am ce face... scutur frunză... cresc pământ pentru morminte
ca să ai și tu... și alții mâine patul de hodină...
și uitare... și lumină....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează