sta un brad mai la o parte,
un covor de iarbă verde
de pădure mi-l desparte...
lunga lui singurătate
se vedea că parcă-l doare;
noaptea se plângea la lună,
ziua se plângea la soare.
S-a-ndurat în urmă ceriul
de viața lui străină
și-a făcut să-i creasc-o floare,
floare albă la tulpină.
Și când vântul printre ramuri
s-alinta ca o ispită
bradul s-apleca molatec
înspre floarea lui iubită.
Și șoptea, șoptea voinicul
când simțea că vine vântul:
„suflă vântule mai tare
fă-mă una cu pământul!“
Dar trecut-a primăvara,
vara iar cu lacrimi multe
și-n zădar ruga el vântul,
vântul nu voia s-asculte.
Doar odată, he... odată
- bubuia departe zarea -
îndoit de-un vînt năpraznic
era mai s-ajungă floarea,
o simțea c-o are 'n brațe,
se vedea-ntr-o lume nouă...
dar căzu din cer un trăznet
despicându-l drept în două.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează