De dragostea de sine-i stăpânită
ființa mea, orice cotlon din mine,
nu-i leac s-o mântuie, e zidită
în învelișul inimii prea-pline.
Nu-i chip mai grațios, tipar mai mândru
și nu-i ca mine nimenea mai teafăr,
eu gestu-mi prețuiesc și-s gata, intru
aceiași slavă să mă cred luceafar.
Dar când oglinda adevăru-mi spune
sunt ca trecut de nevoi și rele,
pe dos mi-apare-amorul,
e un nebun cel ce se crede
îndrăgit de stele!
Dar eu te simt, și dacă te slăvesc,
cu anii tăi, eu anii-mi zugrăvesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează