Un duel - George Topârceanu

Eroii mei sunt doi cocoşi
de rasă, pintenaţi, frumoşi
ca ofiţerii la paradă.
Doi cavaleri aristocraţi.

Dintr-o privire ofensaţi
încep duelul fără spadă.
Au martori puii speriaţi.
Teren - o parte din ogradă,
dar n-au motiv de sfadă,
căci nu se ştie-a cui e vina -
misteru-nvăluie pricina, -
deci: căutaţi găina...

Din amândouă părţile,
se-ncep ostilităţile.
Ei stau o clipă faţă-n faţă
cu ciocurile la pământ,
apoi deodată-şi iau avânt
și lupta-ncepe săltăreaţă:

Sar deodată,
dau cu ciocul.
Cad alături.
Schimbă locul.
Bat din aripi,
dau din gheare.

Unul cade,
altul sare...
iar s-atacă,
iar se pişcă...
dar deodată nu mai mişcă...
față-n faţă, multă vreme,
stau aşa, ca două gheme
neclintite
și zburlite,
până când, pe nesimţite,
unul părăseşte sfada,
întorcându-se cu coada...

Atunci ieşi de sub şopron
un filozof-clapon,
urât
și-atâta de bătrân încât
a dat în mintea puilor...
el s-a oprit în faţa lor
cotcodăcind sonor:
- „Eu dezaprob acest conflict.
E o ruşine, un delict
nedemn de vremi civilizate.
Dar aşteptăm un viitor
când, mândri de chemarea lor,
cocoșii nu se vor mai bate...
voi vă certaţi pentr-o găină,
dar nu vedeţi? E curtea plină!
Ba treceţi gardul la vecini
că şi p-acolo sunt găini...
de ce vă puneţi gheara-n gât?
Să lase unul, cât de cât,
să dea şi celălalt ceva, -

eu, cât de cât, socot c-o da!”