Și-s obosit. Decembrie-mi închide
sufletu-n casă,- n lucruri mi-l divide,
sunt și-ntr-o solniță plină cu sare
și-ntr-o perdea ce uneori tresare
când o atingi cu fesele din întâmplare,
și în cuțitul lucitor ce-ntinde vărful
spre sânii tăi ce-au zăpăcit tot târgul,
și-n samovarul vechi ce stă la geam
privind cum trece-afară timpu-n van,
și-n ceștile cu zațul lor uscat
de-atunci - cu tine-mi beam cafeaua-n pat
și-o mai vărsam, iubindu-ne, pe perne,
ci-ți ridicai picioarele eterne
spreceruri ca pe-o dulce închinare
la stele, noaptea, ziua către soare,
pân’ adormeai frumoasă-ntre cearceafuri
sub pânze moi de-amurg, sub calde prafuri
cernute din tavan de-un înger mut
și surd și orb și-n veci nepriceput...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează