Întâi îmi arunc
unul câte unul
cuvintele,
savant picurate,
împerechindu-se
în cădere;
apoi anii,
unul câte unul,
egal depărtați între ei,
cu știința subtilă-a gradării;
mă precipit apoi
și ca-ntr-un naufragiu arunc
tot ce e lest,
tot ce mă poate trage la fund,
amintirile, dorințele, patimile,
iubirile, în cele din urmă,
și când nu mai am nimic
de aruncat,
nici o haină, cât de subțire,
pielea mototolită mi-o dezbrac
și carnea amorțită de pe oase
acesta e marele streapteasse
pe care îl fac
aproape de bunăvoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează