Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,
cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă -
cu leziuni de unghii și picături de sânge?
Și-n mine bate-o frunză, ciudată și firavă,
ce sub capriciul vremei se leagănă și plânge...
Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
și cum își distilează parfumul diafan,
pe mobile și statui, pe stofe si covoare,
și-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
alăturea de mine, cum tremură și moare..
Respiră încăperea arome vegetale:
de paltin, de mesteacăn, de brad și de arțar...
iar eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
beau sufletul pădurii și-aud bătând mai rar,
în peisagiul vieții, o frunză-ntârziată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează