Tărâmuri noui se deschid înlăutru
și spre zare nouă - cărările;
altei vieți - poate morței -
îi aud în ecouri chemările.
În mine însumi, mă adun
cu fiecare zi tot mai mult -
chemările, chemările,
mai înțelegător să le-ascult.
Cine împrăștie ceață
pe ochii privind în afară?
Cine, fără milă, brăzdează
bolta frunții de ceară?
Glasul de pretutindeni
lunecă pe-a inimii vioară
ca un arcuș înnebunit
care mângâie și omoară...
Cine, din nevăzut,
cu armonioasă voce de ger,
poruncește să mă împart
între pământ și cer?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează