din insula polară
semne-luxurii veneau
și ore de gol treceau.
acum era primăvară
o, ghețuri! arabesc de humă
cu fibrele verzi în eter,
suna al sângelui ser
prin a anilor fragedă sumă
Tristan străbătuse sahare
cu struțul virgin în pahar
și ochiul său roșu amar
murea sumbru pe mare
acest poem dureros
scris cu sânge de atom
scurs din marele pom
mi-e drag unghiul lui geros!
Din Răscruci, nr. 2, martie 1941, Alba-Iulia
După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu, dar a fost forțat să se retragă. În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.
Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui. De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.
A fost căsătorit de trei ori. Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.
Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan, la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane, fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice. Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori. Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare". Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete". În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei. Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității. Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.
Opere
Critică și istorie literară
Despre mască și mișcare, 1944
Scriitori moderni, 1966
Poezia lui Eminescu, 1968
E. Lovinescu, 1970
Însemnări critice, 1970
Lampa lui Aladin, 1971
Engrame, 1975
Analize și sinteze, 1976
Alte însemnări critice, 1980
Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
Scriitori contemporani, 1994
De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007.
Proză și poezie
Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
Sabasios, 1968
Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
Moartea unui contabil, 1972
Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
Primăvara elvețiană și alte proze, 1999.
Corespondență, memorialistică
Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală Arhivat în 22 decembrie 2017, la Wayback Machine.)
Straja dragonilor, 1994
Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998.
Texte politice
În cunoștință de cauză, 1990.
Eu am iubito,-n Spania un castel.
Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur
Și lângă fiecare stă un maur
Cu fes de-argint, cu scut și cu cercel.
Pe socluri mari și verzi dorm lei regești
Si prin alei se plimba trist păunii,
Cadâne moi cu lungi și grele funii
Târăsc prin ierburi leneșe calești.
La geamuri, vergi albastre străjuiesc,
Și prin odăi, din amfore rotunde,
Un fum verzui dezbracă și ascunde
Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.
Castelul are turnuri fără preț
Și turnurile-n vârf au streșini care
Când strălucesc aprins în depărtare
Opresc în loc pe orice călăreț.
În zori de zi prin curți se joacă cerbi
Si prin fântâni se scaldă porumbițe,
Iar pomii încărcați cu flori și vițe
Se leagănă-n văzduh ca niște șerpi.
Nu pas de om se-aude prin alei
Ci pas duminical de antilopă,
Doar rozele tresar într-o sincopă
Când se presimte-n preșuri mersul ei.
Într-un ungher cu blăni de jder pe jos
Piticii scunzi beau miere din magnolii.
Acolo eu primesc, pe perne, solii
Și sorb tutun din pipe lungi de os.
Acolo, la un gong, pe tăvi de-argint
Îmi vin fazani umpluți și fructe coapte
Și curge vinul negru zi și noapte
În cupele de crin și mărgărint.
Eu am, iubito, -n Spania un castel
Și, dacă vrei, te fac stăpâna-n el!
Din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii
Chemări de mântuire zvonește-n seară toaca.
Din turle de biserici și mănăstiri uitate
Cântările preasfinte în lume răsfirate
Au răbufnit din lemnul bătrân, ca promoroaca.
Și-au răsădit în inimi dorinți de închinări,
De sfântă rugăciune - în preajmă de altar
Să îngenunchi cu albă credință sub stihar
Și să-ți dezlănțui glasul în tainice cântări.
În imnuri înălțate cu evlavie spre cer
S-aduci și tu prinosul bogat al pocăinții,
Și-aici, între icoane, în care dorm preasfinții,
Să nu mai ai un suflet împovărat, stingher.
Lupt în sfârșit la porțile cetății.
Mi-e scutul frânt, iar calul, istovit.
Și la un pas de clipa libertății,
Fără să vreau, deodată, m-am oprit.
De dincolo de ziduri se aude
Un cor dumnezeiesc, plin de mister.
Feciorele râvnitelor feude
Fug din cetate, peste-un pod, în cer.
Înfipt în șea las frâiele din mână
Și-ascult uimit coralul luminos.
Soarele bate-n turn ca-ntr-o fântână
Și apele îi curg pe zid în jos.
Abia mai simt sub cal cum zace stârvul,
Abia mai văd prin gloată câte-un chip.
Ca de la sine lancea-și pleacă vârful
Și calmă și-l înfinge în nisip. […]
Ca o pasăre' necată
Mi te zbați în albioară,
Dai din aripi supărată
Și-ai voi să zbori afară.
Dar măicuța, când te scaldă
Te'nvelește'n scutec moale
Și prin apa lină, caldă,
Poartă mâinile domoale.
De la cap până'n câlcâie
Bujorei de carne proaspeți
Vin pe rând ca să râmâie
Câte-o clipă'n mână-i oaspeți.
Și-apoi iarăși scapă moale
De subt mângâierea mânii,
Pe când tu, cu brațe goale,
Îți acoperi, pudic, sânii.
Cat e ceasul?
Ce sa-mi spui?
Tata de la strungul lui
Plec-acum si dupa el,
Vine acasa irinel,
Un dintre surioare,
Care este tesatoare.
Are in mana ei de fata
Opt razboaie deodata.
Vine apoi si
Nicusor,
Care e aviator
Si mi-a spus c-o sa ma ia
Intr-un zbor la
Moscova.
Dormi, papusa bucalata,
Toata ziua ne-am jucat.
Seara s-a lasat deodata
Si se-apropie de pat.
Iepurasii inchid ochii,
Dorm broscutele in lac,
Maine capeti alte rochii
Si cosite noi iti fac.
Dar ce vad? O găurică
In ciorapii tai cei noi,
Ne rugam noi de bunica
Si-o sa-i tese pe-amandoi.
Dormi, papusa bucalata,
Blonda ca un spic de grau,
Peste rochia inflorata,
Maine-ti trag un sort pe brau.
Si-o sa mergem impreuna
Cu masina la camin.
Ave, Nichita, din viață și moarte,
calul tău tragic nechează departe,
Ave, Nichita! Distanța ne minte
și tu, pe țărână ne scrii Necuvinte.
Ave, Nichita, și noapte bună,
galop de pământ în pământ mai răsună
și prunci de pământ îți îngână colinde,
la vârsta de pensie ce nu te prinde.
Un cal de pământ, sub pământ te tot poartă,
o pată de sânge vorbește pe hartă
și calul în clopote dă cu copita,
Ave, Nichita, Ave, Nichita.
Vin anii şi se duc ca-n vânt...
Sunt doisprezece ani de când
Nu mi-am văzut bătrâna mamă -
Şi dorul, chinul mă destramă.
Da, mă destramă dor şi chin.
Gândesc la chipul ei blajin...
Să-mi fi vrăjit bătrâna somnul,
Bătrâna mea? S-o ţină Domnul!
Duduia stă la mare,
Mâhnită de nespus.
A-nduioșat-o tare
Al soarelui apus.
Duduie, fii isteață!
Povestea-i veche doar:
De-apune-aici prin față,
Din spate răsare iar.
Traducere I. Cassian-Mătăsaru
Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins
Pojarul al tău vin.
Mai ține-mă un sfert de an -
Voi fi atunci prea plin.
Prietenă-mi vei fi atunci,
Iubito, negreșit:
Prietenia începe când
Iubirea s-a sfârșit.
Traducere Petre Solomon
Din "SONETE"
Mamei mele, B. Heine născută van Geldern
1.
Desprins cum sunt, port fruntea triumfală,
Mi-e firea îndărătnică, semeaţă;
Chiar regele de m-ar privi în faţă,
L-aş înfrunta trufaş, cu îndrăzneală,
Dar ţie, mamă, fără şovăială
Îţi spun: oricât de mândru-aş fi în viaţă,
Când tu te uiţi la mine cu dulceaţă,
În preajma ta cuprins sunt de sfială.
Să fie mintea ta cutezătoare
Ce adâncimea ştie s-o măsoare
Şi să se-avânte scânteind spre soare?
Sau amintirea e, posomorâta,
Că fapta mea adesea mohorâ-a
O inimă ce m-a iubit atâta?
2.
Nechibzuit, plecai de lângă tine
Să vântur lumea-n vana-mi rătăcire,
În dragoste să aflu fericire,
Cu drag iubirea s-o cuprind în mine.
Şi am bătut la uşile străine,
Cu mâna-ntinsă parcă-a milogire,
Cerşind la uşi obolul de iubire -
Batjocură mi-au dat, priviri haine.
Iubire-am căutat în lumea toată...
Iubirea n-am aflat-o niciodată -
Şi m-am reîntors zdrobit de-o grea ursită.
Dar mi-ai ieşit chiat tu în întâmpinare
Şi, în privirea ta mângâietoare,
Am desluşit iubirea mult râvnită…
Somnoroase păsărele
pe la cuiburi se adună,
se ascund în rămurele -
noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
de când codrul negru tace;
dorm și florile-n grădină -
dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
între trestii să se culce -
fie-ți îngerii aproape,
somnul dulce!
Peste-a nopții feerie
se ridică mândra lună,
totu-i vis și armonie -
noapte bună!
Liniștea
Cred în mirosul brutăriilor de seară
cum cred în catarguri.
Oamenii umblă în preajma lui curați
și sunt năpădiți de miez somnoros
și sunt fericiți ca dulăii cu gâtul gros
și cu labe voinice.
Cred în mirosul brutăriilor de seară
ca-ntr-o subțioară
adâncă și puțin veștejită
pădure amară
răsturnată peste orașul obosit, încolăcit.
Și târziu când se coace pâinea în coajă de tristețe rotundă
și răsuflarea ei aburește pragurile, nările și pumnii
deodată
în mirosul bucătăriilor, seara,
aflăm că sângele nostru n-a urât niciodată.
Vrei tu să fii pământul meu
cu semănături, cu vii, cu heleșteu,
cu păduri, cu izvoare, cu jivini?
Vacile ne vor aduce ugerii plini
și vor mugi la poarta noastră
de salcâmi cu floare albastră.
Nevăstuicile se vor juca în oglindă
cu purceii și cu rațele, grămadă.
Puii de borangic
vor număra meiul cu bobul mic
și vor fugări țânțarii.
În față prispei vor tremura arțarii
pestriți și va cânta cocoșul.
Vom aduce florile cu coșul.
din nuiele de răchită
vom face împreună zestre împletită.
Și din lâna oilor,
culcușul pisoilor.
Vrei tu să fii grădina mea,
de iarbă - mare și de catifea?
Mă rog cu puterea cuvântului
pentru copiii pământului,
mă rog cu dulceața colinzilor
de sănătatea părinților.
Florile, florile dalbe,
iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu lumina minunilor
în amintirea străbunilor,
mă rog cu nădejdile omului
pe echilibrul atomului.
Florile, florile dalbe,
iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu putința mătușilor
contra venirii cenușilor,
mă rog cu blândețea din flaute
un happy end să ne caute.
Florile, florile dalbe,
iar pe lume steaguri albe.
Mă rog cu pecete de fulgere
să ne ferim de distrugere,
mă rog cu puterea cuvântului
de sănătatea pământului.
Florile, florile dalbe,
iar pe lume steaguri albe.
Pământ al țării mele și al meu,
nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
cea mai nevrednică odraslă de plugar.
Primește-mă, preabunule, în brațe, la hotar.
Am hoinărit până la marea mare,
peste mai multe rânduri de hotare,
cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
în brâu și cu tovarășul cuțitul.
C-am învățat din vreme, de la tata,
să-l sufăr fără teacă și de luptă gata.
Am tras și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuie graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine.
Primește-mă, Pământule, cu bine.
Fusei un pom hoinar în lumea toată,
cu poamele mai rumene câte odată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
și-ntinerit, dar trist de-atât noroc.
M-ai ridicat cu poamele-n lumină,
copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele streine,
pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
Nu ne jucăm cu țara și cu neamul,
Ar fi rușine și ar fi păcat,
E-al nostru râul și al nostru ramul
Și mama nu e de negociat.
De-ar fi ca lumea într-un foc să piară
Și oamenii să i se facă scrum,
Noi ne-am întoarce din cenușă, țară,
Să te-nviem pentr-un destin postum,
Că Dunărea și Marea și Carpații,
Cu Olt și Mures, Jiu și Prut și Criș,
Ne sunt surorile și ne sunt frații,
Oricâte ne-ar mai sta de-a curmeziș.
Din Iași, din Timișoara, din Craiova,
Din Cernăuți, din Cluj, din Chișinău,
Românii risipiți oriîncotrova
Aduc la București drapelul tău.
1 Decembrie ni-i idealul,
Când Clopotul Unirii a legat
Muntenia, Moldova și Ardealul,
În sensul lor deplin și-adevărat.
Adună cifre, domnule contabil,
Și scade cifre, domnule gropar,
Dar țara nu-i ceva negociabil
Și jerfa noastră n-a fost în zadar.
Putem muri, cum fiecare moare,
Dar vom visa și vom striga mereu:
Trăiască veșnic România Mare,
Așa să ne ajute Dumnezeu.
20 iulie 2004
(De mamă și de foaie verde, 2006)
