Arta - Carmen Sylva

 

Tu ești bolnav, și rana ta afundă

pe care-ai lumii mulți nerozi ți-o dară,

tu nu mai poți să duci a ta povară

și-un veac întreg trăiești intr-o secundă.

Robit tu gemi, nu pot să-ți mai pătrundă

în temniță cântări de primăvară,

de mult, a plânge ochii tăi uitară -

în marea artei vin’de te scufundă!

Așa-i de cald în ea, așa-i de bine,

și-i limpede-al ei val, și-ntr-aurit;

și iar va crește inima din tine.

Spre arte-aleargă, luptător trudit,

și proaspăt sânge vei simți prin vine

și vei trăi din nou, rentinerit!

Flora stelelor polare - Perpessicius

D-lui Gala Galaction

Scânteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot 

care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare 

ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, 

când, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare. 

Florile de pe câmpie le cosesc mitraliere

și cu sucurile scurse spală rănile mortale

de eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere, 

ce adorm de veci pe-o floare, îngropându-se-n petale. 

Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare, 

înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră, 

scutură multiple jerbe şi coroane funerare

peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.

Absență - Perpessicius

III. Interior în lipsa ta

Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte, 

tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte, 

câte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare:

dar dorul după tine la toţi la fel de mare

- egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -

Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă. 

Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul

voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul. 

Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă:

același cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă

ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde

ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde. 

Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia:

distrat deşteptătorul îşi cântă melodia, 

aceeași, monotonă, când orele sunt varii, 

când azi sunt veseli, poate, dar mâine trişti sunt larii;

oglinda-i fericită că orişicând arată, 

indiferentă, promptă, o faţă comandată;

la fel şi-n astă seară docilă la tradiţii

Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii, 

și scoate la iveală, distinct, la suprafaţă, 

un zâmbet convenabil cusut cu albă aţă;

Veneţia splendidă pe bibelou aplică

aceeași surâzândă piazzetta, fără frică

de zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta, 

pe ţărmurile cărei visa Musset polenta*

perdelele presează-n aceeaşi ţesătură

aceleași flori uscate, ca ftizica făptură

a ţesătoarei care muri de la o vreme

- aceleași flori uscate, în orişicare vreme; -

în vatră focu-şi pierde căldura de pomană;

absența ta-i prezentă şi doare ca o rană

deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;

stăm treji şi la răstimpuri, când liniştea cedează, 

ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde

coboară un păianjen şi somnul nu ne prinde. 

*Mais j'aime mieux la polenta

Ou'on mange aux bords de la Brenta

Sous une treille (n. a.).

Ca floarea prinsă-n rocă - Perpessicius

Iubirea noastră, Fatma, se sufocă 

în bănuieli prea multe şi prea grave, 

asemeni florilor ce prinse-n rocă 

au flori frumoase, rădăcini bolnave. 

De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem 

din pietrele ce-o fac nesănătoasă 

și răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem. 

Nestânjenit să crească - mai frumoasă?

Visam o gingașă copilă - Heinrich Heine

Visam o gingaşă copilă

cu păr frumos lăsat pe spate;

ședeam sub teiul din grădină

sub bolta nopţii înstelate.

Vorbeam, cu drag îmbrăţişând-o,

de bucurii şi de nevoi -

din cer îngălbenite stele

priveau cu pizma-n jos la noi.

Trezit din vis, mă uit - sunt singur,

e noapte-n juru-mi şi răcoare;

pe boltă stelele scânteie

tăcute şi nepăsătoare.

Zeița norocului - Heinrich Heine

Zeiţa norocului e o fată uşuratică; 

ei nu-i place să rămână în acelaşi loc; 

ea îţi dă la o parte părul de pe frunte, 

te sărută iute şi-şi ia zborul. 

În schimb, doamna nenorocire 

te strânge cu iubire la pieptul ei;

spune că nu e grăbită; 

se aşează lângă tine pe pat şi împleteşte.

Perpessicius - Biografie

Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 22 octombrie 1891, Brăila, Regatul României - d. 29 martie 1971, București, RS România) a fost un istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet român, cercetător și editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ștefan Panait, muncitor, originar din Iannina, și al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la școala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societății culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.

În vara anului 1909, petrecându-și vacanța la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din București. În 1910 absolvă liceul și devine student al Facultății de litere, la secția de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărți elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ținute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.

În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul și recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoților lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.În 1914 obține licența în filologie romanică la Universității din București.

A debutat cu schița „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schița a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu și a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.A debutat ca poet cu poezia Reminiscență în revista „Versuri și proză” a lui I.M. Rașcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction și Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 și rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localități ale țării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti și Jacques Byck.Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundațiilor Regale, Letopiseți, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viața românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ținut cronica literară la Radio între 1934-1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) și al revistei Manuscriptum. Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărți și a criticului. Volumul Scut și targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experiența războiului și de vremurile care au urmat.

Carcatură a lui Perpessicius realizată de către Victor Ion Popa

* Mențiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)

* Itinerar sentimental (1932)

* Dictando divers (1940)

* Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana

* Mențiuni de istoriografie literară și folclor (1948 - 1956)

* Alte mențiuni de istoriografie literară și folclor (1957 - 1967)

* Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)

* Lecturi intermitente (1971)

* Eminesciana (1971)

* Patru clasici (1974)

* 12 prozatori interbelici (1980)

* Scriitori români, vol. I-II (1989)

Vanitas...? - Carmen Sylva

Credeam, că lumile se-nchină mie,

că-s tare să dau cerului asalt,

că pot clădi gândirea-mi munte înalt,

dar Moartea zise: „E zădărnicie -

se sfarmă tot!”

Credeam, că rumeni obrajii mei,

că ochii plini de așa luciri senine,

or fermeca pe veci cu a lor lumine -

dar Moarte zise: „E-n zadar s-o cei,

se stinge tot!”

Credeam, că tot ce m-a iubit prin vremuri

se duce-ncolo ca un val de spume,

că rămânea-voi singură pe lume -

dar Moartea zise: „Ești copil că tremuri;

vor sta pe veci!”

Dănuț Cepoi despre cuvinte...

 

Sunt cuvinte pe care le rostești la supărare, dar ele rămân acolo toată viața. Uneori chiar și mai mult...

Binefacerile lunii - Charles-Baudelaire

„Luna, care este capriciul însuşi, se uită pe fereastră, pe când dormeai în leagăn, şi îşi zise: "Îmi place copila".

Şi, plină de moliciune, coboră scara de nori şi trecu lin prin geamuri. Apoi, se lăsă pe tine cu mlădioasă duioşie de mamă şi îşi puse culorile pe faţa ta. Ochii ţi-au rămas verzi, şi obrajii din cale-afară de palizi. Contemplând-o pe această musafiră, ochii ţi s-au mărit ciudat; şi te-a strîns la piept cu atâta duioşie încât ai rămas pentru totdeauna gata să plângi.

În acest timp, în împărtăşirea bucuriei tale, luna umplea toată încăperea, aidoma unei atmosfere fosforice, unei otrăvi luminoase; şi toată această lumină vie gândea şi zicea: "Vei suferi veşnic înrâurirea sărutării mele. Vei fi frumoasă în felul meu. Vei iubi ce iubesc eu şi tot ce mă iubeşte: apa, norii, tăcerea şi noaptea; marea nemărginită şi verde; apa informă şi multiformă; tărâmurile unde nu vei fi; iubitul pe care nu-l vei cunoaşte; florile monstruase; parfumurile ce pricinuiesc delirul; pisicile care se înfioară pe piane, şi care gem ca femeile, cu glas răguşit şi dulce!

Vei fi iubită de iubiţii mei, curtată de curtezanii mei. Vei fi regina bărbaţilor cu ochi verzi, cărora le-am îmbrăţişat la fel gâtul în mângâierile-mi nocturne; de cei ce iubesc marea, marea imensă, tumultuoasă şi verde, apa informă şi multiformă, ţărmurile unde nu sunt, femeia pe care n-o cunosc, florile sinistre asemănătoare cădelniţelor unei religii necunoscute, parfumul ce tulbură voinţa, şi animalele sălbatice şi voluptuoase - emblema nebuniei lor!"

Şi anume pentru aceasta, blestemat scump copil alintat, mă aflu culcată acum la picioarele tale, căutând în toată făptura ta răsfrângerea cutremurătoarei Divinităţi, a fatidicei naşe, a otrăvitoarei nurse a tuturor lunaticilor!"

Gând 11 - Nichita Stănescu

Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte

despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe

mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta

uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au

umori diferite.

De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre

tine însuţi.

Natură statică cu farfurie și flori - Ion Popescu Negreni

 

Un poem din Olt cules de Ion Nijloveanu

 

Foaie verde bob năut,

Mai dă-m', Doamne, nu-m' da mult,

Că nu-ț' cei bani împrumut,

Nu-ț' cei bani, nu-ț' cei parale,

Să-ț' cadă cu supărare,

Do'r pă mândruța dân vale,

Că-i frumoasă, bat-o Doamne,

Dar nici eu nu sunt urât,

Sunt frumos alimănit

Și iubeț și-nchinăsât.

16 ian. 1966

Ion Rachieru, țăran, 77 ani

com. Teslui, jud. Olt

Psalm - Paul Celan

Nimeni nu plămădeşte iarăşi din lut, 

nimeni nu ne descântă nisipul.

Nimeni,

Slăvit fii, Nimeni.

De dragul tău

visăm înflorirea Spre tine.

Nimic

eram, suntem, vom fi,

înflorind vom rămâne

trandafirii nimănui.

Cu sufletul în lumină, 

cu urma pustie a nisipului în cer, 

cu coroana, înroşită

de aprinsul cuvânt ce-l cântăm

deasupra, o! deasupra

spinului.

Singurătate - Rainer Maria Rilke

Singurătatea ca o ploaie-mi pare. 

Din mări ea suie către înserare; 

şi din câmpii pierdute-n depărtare 

suie la cer, statornicu-i lăcaş. 

Şi-abia din cer se lasă pe oraş.

Şi plouă-n ora vag crepusculară, 

când toate străzile spre zori se-ndreaptă, 

când trupuri ce nimica nu aflară, 

dezamăgit şi trist se trag deoparte; 

când oameni care se urăsc de moarte 

dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

Biblioteca - Fabulă de Tudor Arghezi

Un samsar, odinioară,

de prin Țara Rămânească,

învățat voind să pară,

nu știa nici să citească.

dar era samsar avut

și da bani cu împrumut.

Să se-apuce să învețe,

cum ar face orișicine,

chiar târziu la bătrânețe,

îi părea că-i de rușine.

Faima trebuia păstrată,

și s-ar pierde dintrodată.

Avuția-i duse vestea

peste țară și departe,

și prinsese și povestea

că era burduf de carte.

Mai putea juca un rol

dacă s-ar fi dat de gol?

Ca țăranul din zicale,

luase și el ochelari,

socotind că pe parale

ies și proștii cărturari.

Dar degeaba și i-a pus

când mai jos și când mai sus.

El credea că banii lui

pot orice și dau și minte,

că și slava orișicui

pune banul înnainte.

Și se bucura, fudul,

că strânsese dindestul.

Vorbă dulce, voce blândă,

surâzând când împrumută,

el da banii cu dobândă,

mulțumit cu suta-n sută.

Nu pe an, că nu e bună,

suta lui era pe lună.

Numai de iscălitură

se ferea ca de deochi,

răspunzând la-ncurcătură

că era beteag de ochi.

Una-i să numeri hârtii,

și-alta este să le scrii.

În oraș, văzând prin case

două-trei biblioteci,

lustruite și frumoase,

cu sculpturi și bronzuri, deci

se căia întodeauna

că nu are și el una.

Supărat, s-a chibzuit

cum s-o aibă, așadar,

și se hotărî-n sfârșit

să-și aducă un tâmplar,

și a dat de la-nceput

peste unul priceput.

Îl tocmi să-i scoată-ndată

din rindea și dălți, frumos,

o bibliotecă lată

de mahon cu abanos

și sidef, cum alta nu e,

și cu chei, să se și-ncuie.

- ,,Să mi-o faci cât un părete, -

zise, răzimat în cot, -

și, ascultă-mă băiete,

mă-nțelegi, cu cărți cu tot,

pe tipicul cunoscut,

după cum am mai văzut.

Cu cotoarele poleite

și cu titluri mari, pe piele,

cu chenare, ține minte,

jos cu literele mele -

ți-am mai spus cum mă numesc -

și cu semnu-mi boieresc.

Vreau o mobilă de lux,

cu sertare și vitrine.

Du-te le geamgiul Fuchs

și să-i spui că-i pentru mine.

Te-nțelegi din trei cuvinte:

sunt în firmă președinte.”

Cărturarul dintrodată,

mândru, fericit și demn,

le avu dintr-o bucată,

polițe și cărți de lemn.

Toată spița-i boierească

va avea ce să citească.

Portocale și garoafe - Ștefan Luchian

 

Grădina Esperidelor de Petre Ispirescu

Iacă şi istoria grădinii Esperidelor: spune la cărţile păgâneşti, dragii moşului, nepoţi şi nepoate, că la nunta lui Joe cu Junona fu mare tămbălău, în ostrovul Creta, din ţara elinească sau grecească, unde se cununară ei. Toţi zeii fură martori la însoţirea lor.

Mai spune iarăşi că Joe lua de nevastă pe Junona fără voia părinţilor ei. Poate că unde erau fraţi, şi încă fraţi gemeni.

Cum cam se vede treaba, nici ea nu-l prea vrea, căci Joe numai prin viclenie o putu îndupleca, şi iată cum:

De multă vreme Joe umblă după Junona, bătându-i capul şi spunându-i că moare de dragoste pentru dânsa. Ea nu-l făcea haz, şi totdeauna îl lăsa cu buzele umflate. De ce Joe se aprindea mai mult de dragoste pentru dânsa, de-aia Junona nu-l băga în seamă şi fugea de el.

Nu mai ştia ce să facă teşmenitul de Joe, ca să moaie inima tiranei de Junona.

Într-o zi el o zări cum se plimba cam razna de curtencele sale, şi cum, ostenindu-se, se puse jos ca să se odihnească. Atunci el trimise asupra locului o vijelie şi o ploaie de turna cu ciutura. Pe când încă ploua, Joe se făcu un cuc şi căzu la picioarele Junonei, ud leoarcă şi tremurând de frig, ca şi când vijelia l-ar fi luat şi l-ar fi aruncat acolo.

Junonei i se făcu milă de biata păsărică; vezi că ea, măre, nu cunoştea viclenia lui Joe. Se îndura, deci, o lua de jos şi o băga în sân.

Atâta îi trebui şi lui Joe, căci făcându-se la loc zeu cum era el, după ce se dezmierdase în sânul cel fără de moarte al zeilei, se bucura şi de îmbrăţişările ei. Ea, văzându-se amăgită, n-avu încotro, îi făgădui că îl va lua de bărbat, şi prin urmare nunta se făcu după legea zeilor celor mari, faţă fiind toată leaota lor zeiască.

Între alte lucruri bune ce Junona aduse de zestre bărbatului său, fură şi nişte pomi ce făceau mere de aur, şi pe care şi ea le dobândise în dar de la mumă-sa. Joe, ca să-i fie pomii la bună păstrare şi să nu se atingă nici pui de pasăre de dânşii, îi răsădi într-o grădină ce era tocmai la marginea lumii, despre apus, sub muntele Atlante, de unde iese noaptea.

Grădina era a unor fete ce se numeau Esperide, după numele tatălui lor, Esperu. Ele erau mai multe la număr tot una şi una de frumoase, harnice şi deştepte. Aceste fete aşa de bine îngrijeau de grădina lor, încât să fi dat mult cu multul nu găseai prin ea nici firicel de pălămidă ori de pir, sau altă buruiană urâcioasă.

Ţi-era dragă lumea să priveşti la o grădină aşa de cu amăruntul căutată. Se dusese vestea în lume despre dânsa, şi toţi cu totul ziceau că nu este alta ca grădina Esperidelor de frumoasă. Tocmai de aceea şi Joe alese această grădină în care îşi răsădi el pomii lui, ce făceau mere de aur şi îi dete sub îngrijirea acestor fete.

Şi ca să fie şi mai bine păziţi de vreo răpire, dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. Acest paznic era un balaur cu o sută de capete de care nu se atingea somnul. Şi ce e dreptul că bine le păzi, până ce Ercule îi veni şi lui de hac.

Mai târziu, pentru slujbele lor cele credincioase, Joe aşeză pe aceste fete în cer, printre stele, drept răsplătire şi le dete numele de pleiade, adică, cum le zicem noi pe limba şi în legea noastră cea românească: Cloşca cu pui. Şi fiindcă ele toate launloc alcătuiesc o adunare de stele frumos aşezate pe cer, învăţaţii de azi dau numirea de pleiadă la o mână de oameni aleşi care se deosebesc prin faptele sau prin scrierile lor cele frumoase, zicând: pleiada poeţilor, pleiada erudiţilor; sau cum le-am zice noi pe limba noastră: înfrăţirea launloc a celor mai aleşi făcători de versuri sau de învăţaţi.

Din volumul "Din povestirile unchiaşului sfătos", 1879.

Urare de An Nou dinastiei românești - Nicolae Iorga

A venit mai an

nu badea Troian, 

ci aprig dușman,

la suflet avan,

la gând năzdrăvan,

la luptă viclean,

și-a făcut din sate

o pustietate,

din mândre orașe 

a morții lăcașe,

sămănând pe drum

al carelor scrum

și lăsând în vale 

numai vatre goale

numai plâns și jale

numai morți pe cale,

săracii voinici,

săracii prunci mici,

sărace femei

ce plâng după ei,

sărace vădane

și fete orfane.

- Mânați măi, hăi, hăi.

Dar steaua de sus

încă n-a apus,

steaua ce ne-a dus

și-aice ne-a pus,

în drum la răscruce,

lângă sfânta cruce.

Legea lui Isus

tot nu s-a răpus,

legea lui Hristos,

Domnul cel duios,

ce simte durerea

și-nfrânge puterea,

legea lui cea bună

care ne răzbună

și duce prin foc

spre noul noroc,

prin foc și prin pară

către altă țară,

prin plâns și prin moarte

către-a noastră parte.

- Mânați măi, hăi, hăi.

Vă trezim din somn,

copilași de Domn,

după sfânta lege.

Odrasle de Rege,

tinere Domnițe,

neam de-mpărălițe

Doamnă luminată

și încununată

cu mândră cunună,

de mult ce ești bună,

cunună frumoasă,

căci mult ești miloasă

cu cei care plâng,

cei care se frâng,

vă aducem vouă

ca o veste nouă

anul care vine

pe aripi senine

cu făgăduință

despre biruință,

biruință mare

sfântă răzbunare,

sa se facă iară

o singură țară

să se îndoiască,

neamul să ne crească.

- Mânați măi, hăi, hăi.

Să veniți acasă

într-o zi frumoasă,

între flori bogate

în vechea cetate,

de dușmani lăsată

și răscumpărată,

să vă-ncununați

binecuvântați 

cu cununi străbune,

ca în zile bune,

și să fiți voioși,

deplin norocoși

țerii bucurie

și nouă mândrie.

În jur să vă crească

odrasla domnească:

să se veselească

Țara Românească

Să fie-n ceas bun

cele ce se spun

și să fie-n plin

când zicem: Amin!

Colind - Ion U. Șoricu

Arborel cu frunza verde...

sus pe Argeș, la izvor,

vine cerbul călător

și din crâng de coarne-mi lasă

leagăn verde de mătasă.

Dar în leagăn cine-mi sta?

Sfânta Maica Precista,

mângâind în plâns duios

cbipul Domnului Hristos.

- Ce plângi, Maică, și suspini?

C-am ajuns între creștini!

- Arborel cu frunza verde...

cum n-oiu geme și n-oiu plânge,

că izvoru-i plin de sânge

și nu-i sânge păgânesc,

ci e sânge creștinesc

curs din inimi fără vină,

doritoare de lumină?

Arborel cu frunza verde...

cum n-oiu plânge, Doamne sfinte,

dacă nu-ți mai ies-nainte

a-i credinței calzi fiori,

cete de colindători,

să-ți presare blânde-n păr

dalbe florile de măr?

Arborel cu frunza verde...

cum n-oiu plânge, când în vale

n-aud decât plâns și jale,

și văd mame obidite

și altare pângărite,

și pe șesuri moartea bate

din aripi însângerate?

- Arborel cu frunza verde...

șterge-ți, Maică ochișorii,

că sosesc biruitorii.

De la Prut, de la Siret

câtă frunză e-n brădet,

vin mai repezi ca săgeata,

cruntă ei aduc răsplata

pentru cei ce-au sămănat

sânge, moarte și păcat.

Ca furtuna vin în cale,

să-mi aline chin și jale,

lanțul nopții să-l desprindă,

soare nou pe cer s-aprindă,

frunții umbrite să desmierde,

arborel cu frunza verde...

Publicat în ziarul „Neamul Românescˮ - Iași, luni, 26 decembrie 1916