Ce-au simţit atunci: nu este oare
decât orice taină mai dulce
şi tot pământesc:
când puţin palid încă de groapă,
uşurat a mers către ea:
înviat în tot locul.
O, către ea, mai întâi. De nespus
le era vindecarea.
Da, se vindecau, asta era. Şi n-aveau nevoie
să se-atingă tare.
El puse, de-abia o secundă,
a lui – în curând
veşnică – mână, pe umărul ei femeiesc.
Şi ei începură,
tăcut ca pomii-n aprilie,
şi neţărmurit,
acest anotimp
al supremei lor legături.
Din volumul „Viaţa Mariei"
traducerea Maria Banuş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează