Noi pana o luăm din când în când
şi scriem semnele pe foi imaculate
ce multe spun, le ştim cu toţi pe rând,
e-un joc ce are reguli mai aparte.
Dar un sălbatic, ori lunatic de-ar veni
şi-ar lua foaia cea de rune încrustată
şi pe ea ochii curioşi şi-ar aţinti,
o lume-ar înfrunta, înstrăinată,
o sală cu vrăjite semne i-ar apare.
În A şi B ar vedea om şi fiară,
cu ochi, cu limbi şi membre mişcătoare,
când lin, pe îndelete, când fugară
trecere pe zăpezi, ca urmele de ciori.
Ar alerga, zbura, căznit sau odihnind,
văzând creaţia întreagă, cu fiori,
în semnele-mpletite, negre, bântuind,
prin ornamente şi bastoane, ca plutind,
şi ar vedea iubiri arzând, dureri zvâcnind.
S-ar minuna, cu plâns şi râs, cutremurat
că după gratii de înscrisuri a intrat
întreaga lume, ce-n avântul ei orbesc
lui i-ar părea în semne micşorată,
stufoasă, fermecată, parcă-n şir păşesc
prizonieri asemeni, prinşi în roată.
Încât dor de viaţă, moarte sau ovaţii
şi chinuri s-ar asemăna ca fraţii...
Şi-acest sălbatic ar striga, în fine,
înspăimântat, în jaruri scormonind,
în reci sudori sau cu litanii line,
pe flăcări foaia runelor jertfind.
Şi poate-atunci, când semnele străine,
această lume strâmbă, acest nimic vrăjit
întors în nefiinţă, acest de ne-ndurat
în ţara nimănui a fost sorbit,
ar suspina, senin şi vindecat.
Traducerea Dan Dănilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează