Nori de plumb aleargă repezi, ca mânaţi de un blestem.
Ploaia bate-n ropot geamul, desfrunziţii arbori gem.
Vântul cată-n drum oprelişti, printre crengile uscate,
Şuierând ca un bezmetic, peste-nvolburate ape.
Frigul îţi pătrunde-n oase, întunericul apasă.
Doamna nopţii şi-a veciei îşi ascute vechea coasă.
Presimţind venirea morţii, câinii urlă a pustie,
Sufletul se-nalţă-n ceruri, pe lugubra simfonie.
Plâng pe piatra rece, tată, bucuriile apuse.
Mângâierile duioase pentru totdeauna-s duse.
Pe cărarea vieţii tale , fără pată, fără vicii,
Mi-ai fost salbă de lumină și izvor de sacrificii.
Plâng ca să-mi descarc durerea pe ştiințele aride
Ce-au găsit perfecţiunea doar în arta de-a ucide.
Milioane de fiinţe au stigmatul morţii-n frunte,
Negăsind, între ştiinţă și-ntre boala lor, o punte.
Milioane de morminte, mame, fraţi, surori acuză,
Se alocă pentru moarte, pentru viaţă se refuză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează