Zilot Românul - Biografie

Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță) (n. ~ 27 decembrie 1787, București – d. 12 noiembrie 1853, București) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român. A scris istorii în versuri și în proză ale Țării Românești din timpul lui Constantin Hangerli (1796) până la Răscoala lui Tudor din 1821. Prima parte, intitulată „Domnia lui Constandin Vodă 

Hangerliul” a terminat-o în 1800, la o „copilărească vârstă”. Alte lucrări mai de seamă ale sale au fost o cronică în versuri despre „Anul 1848” și un poem alegoric numit „Dăslușire”.

Crezul său ca istoric și l-a exprimat într-o poezie celebră, intitulată chiar „Definiția istoricului”.

Cronicile sale au fost publicate întâi de B. P. Hasdeu (1884), apoi de Gr. Tocilescu (1885 - 1891) și de G. T. Kirileanu (1942). O ediție mai recentă a apărut în 1996 cu studiu introductiv, note, comentarii și indici de Marcel Dumitru Ciucă, cel căruia îi revine meritul de a arunca, prin cercetările sale, o nouă lumină asupra personalității lui Zilot Românul.

Zilot Românul și-a scris opera între cca. 1798 și 1851, cu scurte întreruperi în vremea domniei lui Moruzi (1799 - 1801) și pe timpul copierii „Manualului de legi” al lui Fotino (cca. 1805 - 1811). Creația sa se desfășoară pe trei coordonate: juridică, istorică și literară.

În domeniul juridic, a „prefăcut” la începutul secolului al XIX-lea „Manualul de legi” al lui Mihail Fotino, prin aceasta înțelegându-se faptul că l-a actualizat și completat, deoarece cunoștea istoria și obiceiurile țării, după cum însuși spune. Și-a dăruit acest „giuvaier” stăpânului său printr-o dedicație în versuri.

Din punct de vedere istoric, în opera sa Zilot a abordat în special perioada 1796 - 1823, cu referiri la vremuri anterioare, chiar până la daci și romani. Către sfârșitul vieții a reluat în discuție problemele istorice prin poezii relative la revoluția pașoptistă și la relațiile dintre Imperiul Otoman și Țara Românească, stabilite prin tratate. Izvoarele sale de informare au fost diverse: cronologii, cărți populare, cronografe, cărți teologice, istorii universale și locale, cronici. Cercetătorul Marcel Dumitru Ciucă presupune că Zilot a apelat la bogata bibliotecă a banului Grigore Brâncoveanu, cu care se afla în relații foarte strânse.

Relatările istorice ale cronicarului român încep cu ce-a de-a doua domnie a lui Alexandru Ipsilanti (1796 - 1797) abordând totodată și începuturile revoltei lui Pasvantoglu, peste Dunăre. Continuă cu domnia lui Hangerli (1797 - 1799) în vremea căruia au sporit și s-au înăsprit dările impuse populației. Urmează întâmplările din timpul domniilor lui Alexandru Moruzi (1799 - 1801) și Mihail Șuțu (a treia oară, 1801 - 1802), neuitând să menționeze de pustiirea Bucureștiului de teama pasvangiilor și de cutremurul din același an, 1802. Continuă cu domnia lui Constantin Ipsilanti (1802 - 1806) al cărei început a fost marcată de amintitul seism. Războiul ruso-turc dintre 1806 și 1812 ocupă noi pagini în cronica zilotiană. Fănuță serdarul vorbește despre situația de nesiguranță din principate și schimbările politice survenite, despre rolul lui Napoleon Bonaparte în această confruntare și despre deznodământul ei cu rezultatele pentru părțile implicate și țările române, cărora li se răpește Basarabia. Domnia lui Caragea era tratată într-o lucrare considerată azi pierdută. Sunt reliefate, într-o altă lucrare, vremurile din timpul celei de-a treia domnii a lui Alexandru Șuțu, caracterizate prin frământări sociale ce au culminat cu răscoala lui Iordache Olimpiotul. Revoluția de la 1821 este relatată în „Jalnica cântare a lui Zilot”, unde conducătorul Eteriei grecești este descris cu ură, în timp ce Tudor Vladimirescu are parte de unul dintre cele mai frumoase portrete memorialistice. Evenimentele ulterioare mai importante sunt consemnate fie prin scurte însemnări, fie prin poezii ocazionale.

O a treia latură a creației lui Zilot o reprezintă cea literară, ilustrată în poeziile sale cu caracter personal. Multe dintre ele au fost descoperite de către Gr. Tocilescu în 1890 și publicate abia în 1996.

Încercări de editare

După 1828, Ștefan serdarul a încercat să-și publice manuscrisele în repetate rânduri, manuscrisele sale circulând însă în cercuri restrânse. Din păcate, în timpul vieții sale a apucat să-și vadă publicată o singură poezie („La o carte de câteva leacuri, alcătuită pre limba românească de un bun prieten dohtor”), în 1825.

O primă șansă i s-a ivit serdarului în 1832, când mitropolitul Grigore Dascălul, aflat în exil la Buzău, a dorit să adune toate cronicile țării și să le publice. Astfel, prin corespondența cu frații Bâțcoveni (pitarul Ioniță și logofătul Mitropoliei, Nicolae) a reușit să intre în posesia unor „izvoade făcute de dumnealui medelnicer Ștefan”. Curând după reinstalarea sa în scaun (22 august 1833), mitropolitul Grigore Dascălul a înființat o tipografie, vrând să-și ducă la bun sfârșit intenția sa, dar nu a mai apucat, murind la 22 iunie 1834.

În 1837, Simion Marcovici a scris în „Muzeul Național” despre necesitatea publicării unei istorii naționale. Din nou, Ștefan Fănuță a considerat că operele sale ar putea fi de folos, astfel că îi scrie domnitorului George Bibescu, pe la 1847 - 1848: „... pentru ale căriia întâmplări, în curs de ani patruzeci trecuți, am însemnări în casa mea (câte însă mi-au scăpat de la arderea casii, că multe s-au și ars), puse într-un ghiozdan de mătase, scris deasupra așa «La cei cu știință și nezavistnici», pe care le afierosesc Înălțimei Voastre, ca să porunciți clucerului Marcovici și altora ce veți socoti, să le ia îndeaproape băgare de seamă și să le treacă în Istoria țării, spre pomenire, căci le am toate, și din încredințări de la oameni mari ai vremii și de la chear vederea ochilor miei. Și spre aceasta îndemnat am fost și de aceia, dar și firească pornire am avut, fiindu-mi foarte dragă patriia, căci văzând-o în nevoi mai totdeauna. De aceea, să nu rămână netrecute, ca să le afle și fiii miei, viindu-și în dăstoinica vârstă, și să mă pomenească. Ștefan serdar”. Ca și în cazul altor epistole către domnitor, nu a primit nici un răspuns. Curând după aceea moare, manuscrisele sale împrăștiindu-se pe la diverși amatori, de unde sunt recuperate și publicate 20 de ani mai târziu de către istorici, unul câte unul.

Ultima încercare de publicare, nereușită, a fost aceea a lui Mihail Kogălniceanu. Primind manuscrisele cronicii Zilotiene de la Pandrav, ar fi dorit să le includă în ce-a de-a doua ediție a colecției sale de cronici ale României. De la Mihail Kogălniceanu, manuscrisele au ajuns la Petru Grădișteanu, care citează câteva fragmente în articolul „O cronică inedită” din „Revista contimporană”, nr. 5/1873. Începând cu acestea, opera cronicarului Zilot iese treptat la suprafață.

Editări ale operei

După ce în 1873 Petru Grădișteanu publică fragmente din cronica lui Zilot, între 1882 și 1883 B. P. Hasdeu tipărește tot manuscrisul în revista sa „Columna lui Traian”, iar în 1884 separat, cu titlul „Înainte de Tudor Vladimirescu 1800 - 1821, Ultima cronică română din epoca fanarioțiloru, reprodusă după manuscriptulu din Archivulu Statului din București”. Această carte cuprindea două lucrări, anume

1. „Domnia lui Constantin Hangerliul”, care conține și celebra poezie „Definiția istoricului”

2. O cronică alcătuită din câteva capitole separate, unele în proză, altele în versuri. Sunt evocate întâmplări din vremurile domnitorilor Alexandru Suțu, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, la care se adaugă și un poem istoric în care îi atacă pe greci.

Grigore Tocilescu descoperă și publică la rândul său alte manuscrise inedite, în 1885 și din nou în 1891:

3. „Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Șuțu ce i se zice și Dracache”.

4. Revoluția lui Tudor, pe care o amestecă cu mișcarea eteriștilor

5. „Adunare de stihuri”. Cele din 1829 se referă la diferite personaje istorice (Negru Vodă, Mircea cel Bătrân) sau la mai marii zilei. Cele scrise în 1850, vorbesc despre revoluția pașoptistă

În 1942 G. T. Kirileanu va reedita aceste opere, împreună cu alte elemente inedite din opera lui Zilot.

Deși Grigore Tocilescu a copiat poeziile inedite găsite în ghiozdanul de mătase (în număr de 38, scrise între 1828 și 1847), nu a apucat să le publice. Acestea vor apărea abia în 1996, o dată cu editarea operelor complete ale lui Zilot Românul.

Lucrarea „Visul lui Poliopt”, care se ocupa de istoria Țării Românești după fuga lui Caragea, nu a fost publicată niciodată și este socotită astăzi pierdută.

Valoarea operei lui Zilot Românul trebuie judecată din două perspective: cea literară și cea istorică. Opera sa deține un caracter moralizator, întâmplările istoriei fiind socotite drept răsplate ori pedepse divine.

Din punct de vedere literar, analize consistente au fost făcute de către B. P. Hasdeu și Mihai Gaiță. Perioada de creație a lui Zilot se împarte în două: o etapă de luptă între curentul grecesc și cel românesc, în care scriitorul își exprimă năzuințele către independență națională folosind un limbaj curat românesc, și o etapă secundară, constând în creații poetice de factură strict literară. Acestea fac parte din curentul parentic apărut după anul 1821.

Gh. Adamescu a remarcat că dacă Zilot „ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii «din epoca fanarioților», un lucrător de mare merit – cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea și devine, întrucât privește ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăiește într-o epocă nouă și cu totul străină de sine”.

Paul Cornea îi acordă însă mult mai mult credit, considerându-l unul dintre cei mai interesanți creatori ai epocii sale și comparându-l chiar cu Bălcescu. Criticul literar subliniază în acest sens expresivitățile obținute prin procedee diverse și rafinate.

În ceea ce privește poeziile lui Zilot Românul, fie ele de factură istorică ori strict literară, scriitorul a mărturisit că „poeziia foarte mi-au fost lesne și mi-au fost dragă din firească pricină (sau pornire); și cu toate că la românie (precum să află acuma limba patriei) prea cu greu cade a poezi, dar pă mine această greutate nu m-au putut depărta de dânsa”. Creația poetică a serdarului Fănuță se remarcă în special prin narațiunea versificată, gen specific timpului în care a trăit scriitorul. Din acest punct de vedere, relatarea sa despre uciderea lui Constantin Hangerli este socotită ca „cea mai importantă din punct de vedere literar” dintre cele trei povestiri existente în legătură cu acest subiect. În poeziile sale, Fănuță utilizează procedee precum efectul specific paralelismului ritmic și sintactic, larg răspândit în Orientul Antic.