Degetele i se dezmorțesc și flutură în sus pe pat,
Ochii i se deschid cu o strângere de voință,
Îmbiate de florile galbene de narcisă de lângă cap,
Șnururile jaluzelei se târăsc pe pervazul ferestrei.
Ce podea netedă are salonul! Ce covor!
Cine vorbește în secret, departe de auzul nostru?
Trei muște se târăsc în jurul ulciorului strălucitor,
„Asistentă! Doctore!” - „Da, sunt bine, sunt încă bine.”
Dar seara burlacă învăluie tot aerul, încolo,
Pare că nu e timp să vrea o înghițitură de apă,
Asistenta privește atât de departe. Și ici și colo
Muzică și trandafiri tresar într-un măcel purpuriu.
Nu-și amintește când a văzut ultima oară cerul albastru,
Șanțul e mai îngust, rece, îi e frig, și totuși îi e cald,
Și nu e lumină să vadă chipurile, măiastru,
Nu e timp să întrebe, nu știe ce să mai întrebe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează