Iată, noaptea îşi împrăştie iar umbrele
peste dansul fantastic, neliniştit al tuturor lumilor.
Deasupra lucrurilor, deasupra ierburilor înalte,
deasupra cedrilor, eucalipţilor neclătinaţi,
singur în mijlocul flăcărilor
ce izbucnesc din noaptea adâncă,
cu ochii măriţi de viziuni enigmatice,
cu trupul tremurând în aerul race al nemărginirii,
ascult ce straniu răsună muzica tuturor lucrurilor.
(Numai răsunând în singurătate,
ferite de orice apropiere a morţii,
lucrurile îşi pot găsi muzica lor).
Ah! dacă toate sufletele voastre
ar răsuna atât de puternic,
încât acordurile lor să vă izgonească din lume,
în regiunile fantastice, misterioase,
între vegetaţiile care ard
înfăşurând în flăcări veşnicia,
atunci aţi simţi cum ţâşnesc din voi,
şi cum se destramă. între cer şi pământuri,
într'un enorm incendiu muzical,
toate lucrurile lumii.
Ah! Dac' aţi putea măcar O' Clipă uita
tot ce e dincolo de singurătatea voastră,
râsetele, bucuriile, suferinţele de fiecare zi,
atunci, transfiguraţi, aţi putea auzi,
străbătând, hohotitor de departe
huruitul - vai - al pământului şi-al planetelor moarte.
De aceea, numai vouă vă strig:
Vouă, celor neîncătuşaţi de luminile lumii,
vouă, sfinţi îngenunchiaţi la hotarele lumii,
vouă, fecioare cu pântecul neîntinat de vrăjile lumii,
vouă, copii cu ochii neobosiţi de frumuseţile înmii.
Iată, sunt mii de ani decând alerg halucinat spre cer,
o, da... o, da... sunt multe mii de ani
de când aud florile - vai - cele de pe mormintele voastre
desfăcându-se, putrezite în urmele paşilor mei.
La început s'au stins toate luminile
şi eu rătăceam pe o mare de ghiaţă;
de multe ori, plângând, mi-aduceam aminte
de clari tăţile din vechea mea vieată
pe care le râvneam ca pe un rod oprit,
închis într'O' grădină suspendată.
întoarcere nu mai era; prin noapte
ceva nelămurit mă 'nvăluia
ca sub un văl moleşitor de ceaţă
- vai - era doar singurătatea mea.
Sub vălul dulce am dormit o vieată,
doar trupul uneori mă chinuia
prin somn, cu amintirile-i deşarte.
Ce straniu se pierdea prin somnul greu
plânsul târziu al amantului părăsit,
plânsul regilor exilaţi pe ţărmurii mării,
lanţurile prizonierilor vuind în asfinţit.
Nu răsunau decât planşete grave,
de dincolo de. spaţiu şi timp.
Uneori, numai, un clopot de aur
îşi deschidea aripile, toate,
cuprinzând leneş, sufletul meu,
şi închizându-le n eternitate.
Deodată, fulger, flacără, lumină
- vai - ceasul limpede, mult aşteptat,
mă 'nvăluie în liniştea-i deplină.
Şi 'n sufletul meu, liniştit acum
creşte imensă, largă, măreaţă
o mare de cristal, luminată
de şapte mari făclii ce ard
în faţa unui tron regal. înfricoşată
o fecioară aprinde alte făclii, umbrite
de flăcările nelumeşti, ce ard
în pletele ei, despletite
de vânt şi de miresmele de nard.
M'auziţi? Iată, strig în lumină:
Bucuraţi-vă oamenii mei! Dumnezeu
Şi cu el lumile, voi toţi, lucrurile lumii toate,
au intrat în sufletul meu.
Bucurie! Bucurie! Bucurie!
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! acum
mi-aud trupul prăbuşindu-se în pustie,
numai Tu - sufletul, - ca un fum
mai răsuni, lunecând în vecie.
Poezie publicată în "Revista cercului literar - mai 1945
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează