Spre ziuă, sub căpiţa de secară,
Pe auriul snopilor plecaţi,
Căţeaua, în viforniţa de-afară,
Fătase şapte căţeluşi roşcaţi.
Pînă-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfăţat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
Şi se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbinţeala pîntecului supt.
Iar seara, cînd găinele s-aşează,
Stăpînul casei a ieşit posac
Şi unde mama pîlpîia de groază,
El pe toţi şapte i-a băgat în sac.
În urma lui, fugind după desagă,
Căţeaua da-n nămeţii de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.
Apoi, cînd se-nturna şovăitoare
Şi singură înspre culcuşul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căţei.
Străină, zgribulită şi-n neştire,
Privea la chipu-i nalt şi depărtat,
Iar luna plină, lunecînd subţire,
După colini a dispărut treptat.
Şi cum atunci, cînd cineva-n ogradă,
Drept pîine-i zvîrle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Căţeaua ochii trişti şi i-a prelins.
Traducerea George Lesnea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează