Când seara înecase aguzii din grădină
Și fânul, verde barbă, murea în luminiș,
Ți-am dat, ofrandă rară, în galbena lumină
Sufletul - ca pe-o undă de soare și pietriș.
Pădurea clătinase atâtea vise; însă
Noi obosiți și totuși iluminați de ochii
Ce îi simțeam aievea în fața noastră plânsă,
Ne-nfioram de vânturi, abur ușor de rochii.
Eu am tăcut deodată. În dreapta, mă priveai
Și sânii, albe pietre în seara răcoroasă
Țipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai
Să bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasă.
Sunt storuri verzi și groase, ferestre largi, închise
Și luna scoate limba în ceașca străvezie.
Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise,
În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie.
Crescut-a amintirea, acea mătase veche
Pe inima-garoafă ce moare-ntr-un pahar,
Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche
Arpegii inegale și aruncate-arar.
Tu treci ca o lumină. Eu vin și cânt acuma,
Apoi îmi pipăi tâmpla și fruntea, Ah, ce greu
E sângele în mine, pe toc îmi pică bruma,
Cuvintele de-atuncea mă caută mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează