Lerui - Ler peste păduri
cântă parcă munții suri!
Nu știu, stele-albastre ard?
Poate lacrimile cad,
plânge cetina de brad.
Lerui - Ler, a fost odată
Țara asta minunată
căci nici basmul n-o cuprinde.
Din adâncuri care pier
veneau îngerii din cer
peste țară să colinde.
Auzeai lângă bordei
cântece de clopoței;
cântau clopote de-argint
la palat de mărgărit
și lăsau atâta pace
pe bătrânele conace.
Cobora și Domnul Sfânt
cu Sân' Petru pe pământ,
doi moșnegi, cu mâini de ceară,
îi vedeai umblând prin țară.
Nu știai că prin nămeți
trece sfânt izvor de vieți,
nu știai că ai la cină
Sfânt, izvorul de lumină!
Lerui, basmul ar tot crește,
de-l începi, nu se sfârșește!
Lerui Doamne, dalbe flori!
În țara colindelor,
numai vântul mai colindă;
spartă-i ușa de la tindă
de prigoana răilor.
Casa nu e luminată,
copilașii s-au culcat
necântând ca altădată
cântecul cel minunat.
Mama plânge-ncet la vatră,
tata-i dus întemnițat.
Lerui Doamne, dalbe flori!
Pentru cei din închisori
nu sunt clopote să sune
astăzi pentru rugăciune.
Eu aștept colindători
Croncănind, un stol de ciori.
N-am nici nuci,
nici mere dulci,
nici colaci, nici pâine, mamă!
Le-oi da pieptul de aramă
ca să-i smulgă inima,
s-o sfâșie - pradă grea -
hrană pentru Țara mea!
Le-oi da ochii mei de cer
licărind - albastre stele -
peste anii grei de ger
ca să-i ducă țării mele
pentru dorurile-i grele,
pentru tot amarul ei!
Pentru cei din închisori
Lerui - Doamne dalbe flori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează