Deasupra cerul, boltă bizantină,
Pe munte noi şi nourii din jos;
Iar soarele împarte maiestuos
Bogata risipire de lumină.
Auzi? Ne chemă fluierul de os…
În crengi de brad el doinele-şi anină.
Şi fluierul de fag – auzi? - alină
Durerile baladelor duios.
Privindu-te în ochi mi se arată
Întreaga lume piatră nestemată
Cu uitătura ta asemenea.
Cum poate lumii vorba mea să spună
Ce frumuseţi trăim noi împreună
Când cerurilor te şopteşti abia?
………………..
Învaţă-mă să ştiu muri, Stăpâne,
De subt ruina lumii tâlhărite,
Mă-nalţă spre lumini nebănuite
Să pot vesti chemările de mâne.
Cuvântător de fulger mă trimite,
Cu veşnicia vorba să se-ngâne
Dă-mi măreţia vremilor bătrâne
Şi frăgezimea zorilor ivite.
Să-mi fie gândul din cuminecare
Şi să-mi creezi din adevăr simţirea
Iar sufletul din stea strălucitoare.
Fă-mi inima adânc şi culme visul;
Măsoară gândului nemărginirea,
Să mă sfârşesc ştiind c-am fost trimisul!
………………..
- Eu port în mine lanţuri sfărâmate
Purtate de strămoşi, voi ştiţi cât an.
Clocotă-n mine sânge de cioban
Şi nostalgii de doine legănate.
Cu suflete adânci cât un ocean
În case torc tărăncile bronzate
Şi satul plânge-n troiţe încrustate
Şi satul râde-n grânele din lan.
De-acuma nu-s altora, sunt al meu;
Ascult plângând suspinul rugăciunii
Părinţilor spre bunul Dumnezeu.
Am rupt pe veci convenţia minciunii
Mi-am abătut puternicul meu eu,
Să povestesc Ia vatră cu străbunii…
……………
fragment din poemul “Împăratul”
Iată că mi se arată
Ciobăniță sufulcată
și-mi cânta tril de izvor
codrilor și munților:
Foaie verde lemn domn domnesc
a fost scris să mă nuntesc
cu fecior împărătesc.
Și zestri-l-oiu cu ce zestre?
Ochii inimii, ferestre,
va privi, o știu, în ei
limpezime de știubei.
Gura, floare de piersic.
Leagăn cald de cântec mic
cât un zâmbet de copil.
(Doamne-n suflet adumi-l).
Părul, râul beznelor
până’n albul gleznelor.
Sânii flacără de foc
două fete mari în joc,
în al horei ritm săltat…
al cui vis mi i-a furat
de-i văd tremurul stelar,
candelă într’un altar,
carăle de nuntă-or duce
peste-a zărilor răscruce,
aur din cei munți de-apus,
Bărăgan cu spicu’n sus,
culmi cu turme înflorite
și cu doine învelite.
Toată datina din sat,
zestre pentru Împărat.
Domn din cronică mi-l știu,
în veci țara lui să fiu.
Calul cu măsura orgoliului în fân
pe o cărare fir de păr în soare
se înalță din țărână dezlipindu-se de țărână
fulgii pământului îl ning sub copite pe azur
ca o pânză pe catargul
zilei
își înclină coama evantai pe cer
calul e femeia de apă camee
cu sânii de nouri
cu gestul real ca o gheară
în creieri
și steag în somnul decolorat al morții
insulă în dimineață, nebunie rece
ca o picătură de mercur pe covor.
Calul intră calul iese
printre arborii roditori
cu urechi de văzduh
și cercei de vrăbii
calul pornește în lume.
S-au războit toată noaptea căpșunele:
în debara, pe masa de bucătărie,
în dulăpiorul de medicamente din baie -
făceau un zgomot și un parfum de nedescris.
Până când, dimineața, a venit mama
și le-a făcut dulceață de trandafiri.
La lăsarea serii
Peste ceru-ntreg,
Dintre-atâtea stele,
Care s-o aleg?
Una-i prea străveche,
Alta-i prea de-acum
Și-ntre ele, bezna
Mărilor de scrum.
Numai tu aproape
Dacă-ai vrea să-mi fii,
Fericit m-aș vinde
Stelelor stafii.
Și-n lumină moartă
M-aș scălda de viu,
Dac-ai vrea, din gânduri,
Nelipsit să-ți fiu.
În cimitir mă poart’ades
Aducerile-aminte
Și îmi cetesc poeme ’ntregî
Pe pietre de morminte.
Aicea se resfață gropi
Frumos împodobite,
Cînd altele, sărmane, stau
Umile, părăsite.
De-asupra lor nu cresc nici flori
Și nici un ochiu nu plînge:
Sînt viețile ce plînse-au fost
’Nainte de-a se stinge.
Pe gropi uitate pentru veci
De oameni și de vreme
Doar singur vîntul fioros
Cu glas de cobe geme...
Și flori adese ori furînd
Mormintelor bogate,
În taină el le-a pus pe gropi
Sărmane și uitate.
De un alb mai viu ca ziua, globul plin
al lunei înfioară deal și vale,
schimbând cu vraja strălucirii sale
un gând, ori cât de negru’n vis senin.
Ea scaldă’n raza-i câmpul de măcel
ș-albeața-i bea, de-asupra-i luminând,
culoarea sângerosului pastel.
Dar cărțile? Nu-mi vor păstra, neșters,
Ca în relief de aur pe monete,
Tot gândul în veșminte de sonete
Eternizat în graiu curat de vers?
Să văd cetind burgheji, școlari și fete,
Stând la ferești, ori chiar grăbiți în mers,
Cum ați cetit cândva-un «Univers»,
Ori niscai telegrafice ștafete.
Și-atunci îmi blestem nopțile de vis
Și zilele când am muncit, închis,
Un îndărătnic sclav al frumuseții
Având tovarăși câmpul sau pereții...
Ce mult ași vrea, volumele ce-am scris
Să le cunoașteți numai voi, poeții!
Cetindu-mă, vei fi surâs, poete:
«În metru, nici-o lipsă de măsură;
Abateri nu-s în ritmu și cezură;
Nu sunt statui, - sfiioase statuete.
Cuprinsul? Vai, în zile de cenzură
E’n cumpătarea rece de sonete
Un sunet sec și strâns ca de schelete,
Un dor de libertate și căldură.
Ici-acolo săvârșești o’ndepărtare
De la o clasică îmbrățișare
Cerută de sonete... » Știu, amice;
Dar, strânși în armătură și tunice,
Noi spunem disciplinei literare:
«De’mbrățișări ne arde oare-aice?»”
Ne-așezi pe fronturi, limpede ninsoare,
Păienjeniș de fire alburii;
Și’n ele alburiul cald de soare.
Ca’n fire albe alese pentru ii
Din caiere purtate de fecioare,
Îmbraci toți codrii’n cea mai albă floare
Și’nseninezi amurguri purpurii.
Peste puțin vor fi crescut troene
Ce’n straturi moi, de vată, s’or așterne…
În groapa unde stai în brânci, oștene,
Tot mai adânc sub fulgii grelei erne,
Visează-te culcat în calde perne,
Pe-un păr bălan al unei Cosânzene!
Priveliști câmpenești și diafane
Ne sameni, argintate’n nopți târzii,
Flori albe țeși pe pânze colilii
Șuvițe’n zbor, de capete bălane.
De prea mult alb fac nopțile orgii
Și ne-așteptăm să vie-aeroplane,
Să-și fâlfâie aripele satane
Subt albăstrimea limpedei tării.
Decoru-i sombru cum se cere’n dramă.
În fund sunt munți și nori, creați anume;
Figuri în zale, arme și costume;
În aer plouă plumb, oțel, aramă.
Cuvinte grave. Coruri, șoapte, glume,
Iar regisorii, Herculi fără teamă -
Adăpostiți, mascați, de bună seamă,
Aleargă, dau poruncă și fac spume.
Aplauze, departe, în orașe;
Cortina cade, urcă, palme lașe
Bat groaznic fâlfâind vr’un tricolor.
Erou! Ești pentru public un actor
Și te-o găsi, re’ntors, c’ai fost, ostașe,
Mai nostim în costum și în decor!
„Alt’dată sta bătrânul Diogene
În poloboc. De-aceea nu mă mir
Că’ncap, sub cer, în strâmtul coviltir:
Încape-o lume’n cadrul unei scene.
Și stând întins, cu ochii strânși sub gene,
Gândesc: câți meditează’n cimitir
Problemele – nu vi le mai înșir –
Ardealului, Alsaciei-Lorene...
Pământu-l simt; îl strâng, întreg și mic,
Sub bolta șubredă, de rogojină, –
Dar bolta cerului n-o văd și-mi zic:
A lumilor durere și ruină
În cer, golit de zei, le lași să vină;
De ce te-aș mai privi, când n’ai nimic!
Sună stingerea, tăcere, singur lasă-mă vecine,
Gândurile fără dușumea, fără acoperiș,
Fără gânduri, fără tine, cu mine și fără mine,
Uite cum le prind, uite cum le pierd, uite-te!
Eu le dau, eu le iau, mă joc cu ele, bat în tine,
Îmi răcoresc arșițele, le zvârl în sus și cad,
Fără să mai dau, fără să mai cer ce mi se cuvine,
Nici de sus, și nici de jos din iad,
Spre care plec cântând și duc un om străin în mine.
A revenit albastrul mai!
Flori în grădină, flori pe plai
Și flori la pălărie!
Stau ca pe spini, stau ca pe foc!
E timpul numai bun de joc
Și bun de ștrengărie...
Grivei, tovarășul meu drag,
Nerăbdător așteaptă-n prag
S-azvîrl în colț ghiozdanul...
I-e dor ca s-o pornim haihui:
Mă dau mai bine-n partea lui,
Că nu e mai tot anul!
O șterg de-acasă frumușel:
Grivei cu mine, eu cu el,
Și satu-n colb se-neacă...
Intrăm în codru, și Grivei
A-nnebunit de vesel ce-i :
Mă mușcă, sare, joacă...
Dă spaima-n vrăbii, latră-n vânt,
Își face mendrele; eu cânt,
Și codrul lin răsună...
Pe sus trec leneș nouri grei -
Noi nici nu ne gândim la ei,
Și doar aduc furtună!
Abia o creangă s-a mișcat,
Și-n freamăt lung, neașteptat,
Lumina-n zări se stinge...
Un roi de frunze joacă-n drum -
Tot codrul e-un vârtej acum,
Și eu pornesc a plânge...
Alerg în jos, alerg în sus:
Am rătăcit, și urme nu-s
Oriîncotro m-aș duce!
Un fulger! - repede mă-nchin...
Ah, mii de duhuri negre vin
Și vor ca să m-apuce...
Cad în genunchi, prins de fior...
Răzbubuind din nor în nor,
Un trăsnet se descarcă!
Zic Tatăl nostru, și Grivei
Se uită țintă-n ochii mei:
Și el se roagă parcă...
Dar iată! cât ne-am închinat,
Un colț de cer s-a luminat,
Și codru-i plin de soare...
Ieșim voioși la cîmp deschis
Și-mi pare că a fost un vis
Furtuna trecătoare!...
Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară
Umblă năuciți prin vânturi
Cu tot sufletu’n afară.
Și l-au scos spre dimineață
Alb și încărcat de rouă,
Cu miresme tari de ceruri,
Smulse dintr-o taină nouă.
Au înnebunit salcâmii,
Și cu boala lor odată
S-a întâmplat ceva, îmi pare,
Și cu lumea asta toată.
Parcă s-a făcut mai clară,
Parcă s-a făcut mai bună,
Parcă dragostea întreagă
Vrea pe note să și-o pună.
Păsările aiurite
Își scot sufletul din ele
Alungat de doruri multe
Călătoare peste stele.
S-ambătat pădurea verde,
Nu mai pare atât de calmă,
Ține luna lunguiață,
Ca pe-o inimă, în palmă.
Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii,
Iar tu vrei să fii cuminte.
Iubeam o muză. Ea era frumoasă
Și-avea în suflet fluturi de mătasă
Și o țineam în pat la mine-acasă
Și o cocoloșeam ca pe-o mireasă.
Veșmântul ei mai alb lucea ca norul,
Lângă picioare-i tremura izvorul
Iar când plecam puneam la uși zăvorul
Și când veneam o luam cu binișorul
În brațe să-i alint trupul și dorul.
Și-i cumpăram de la tarabe, drept momeală,
Rochițe ce-o lăsau aproape goală,
Dând fese tandre, sîni mari la iveală
De-mi aprindea în creieri sfânta boală
Și nu puteam să scriu măcar o iotă
În viața asta grea, fanariotă,
Cu câte-un șoarece în fiecare bortă
Și-un sânge-n inima-mi ce-abia suportă.
Dar dânsa îmi punea pe frunte mâna
Și îmi trecea ca-n basme săptămâna
Deși la temelie-mi scurma râma.
Și am trăit o veșnicie-ntreagă
Căci muza-mi devenea mereu mai dragă
Și-o-nghesuiam să bea rouă cu iz de doagă
Ca mai nimica să nu se-nțeleagă...
Dac-o luam de subsori
îi mirosea gur-a flori.
Şi ca să mă bage-n streche
punea şi-un mac la ureche.
Că, bătu-o-ar stelele,
şi-a tras şi sprâncenele,
subţirel, pe lângă coadă,
de-mi suci mintea năroadă.
P-urmă, ce să vă mai spui?
Umblam după ea hai-hui
şi unde se fandosea
că este gagica mea.
Şi mă lua îndelicat,
numa-n şoapte şi oftat,
când eram la ea în pat.
Eu credeam că-i doar a mea;
dar, pitită sub perdea,
la toţi fanţii se gimbea…
Şi-ntr-o seară, din pridvor,
cum trecea un roşior,
a ieşit la drumul mare
şi-a fugit cu el călare.
De-atuncea s-a tot dus
şi eu am rămas mofluz,
singurel, să bat din buză,
vascrisu ei de farfuză!"
Pictura “Țigăncușă” de Theodor Aman
Sufletul mi-e veșted ca târzia toamnă,
Stins mi-e ca vulcanul ros de bătrânețe;
Jos, la poale,-s pajiști, doruri vii, aprinse,
El e-nchis în noapte, orb la frumusețe.
Iartă-mi legământul dragostei aprinse,
Iartă vâlvataia ce-am aprins în tine.
Am crezut eu însumi că iubesc fierbinte,
Negândind că stins e cântecul din mine.
Þi-am furat comoara tinerelor doruri,
Jaful și minciuna ce-au fost fără vină.
Daca poți, copilă, iartă-mi amăgirea –
Nu sunt rău, ci-s numai biata mea ruină.
Iarna
Din vai urca ziua mai sus, tot mai sus,
cu pasii-n lumina, zglobie-
"Ci unde te duci? Spune-mi unde?" - "Doar vezi
ca varful de munte ma-mbie."
Deodata se-ntuneca muntele tot,
si culmea de aur dispare-
"Ci unde esti? Unde?" si dibui in jur-
pamantul e mut pana-n zare.
Si iata-ntr-o clipa ma simt parasit-
pierita e ziua mea oare?
In friguri, privirea-mi zdrobita de dor
spre vale-a-nceput sa coboare
Trecutul meu tot e acolo, in nori-
si simt cum ma-ncearca mahnirea-
mi-e frica si-s trist de parca-ar veni,
ca-n ceasul suprem, ispasirea.
