E cald, și vântul bate acuma de la sud,
de pretutindeni glasuri grăbite se aud,
cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare,
în scăpărări de geamuri și-alămuri lucitoare,
Duc trenurile-aiurea prisosul țării noastre...
în zare ceru-i una cu apele albastre,
iar portul tot e galben de aurul luminii,
două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;
Pornește-un vas acuma, mișcându-și tricolorul,
și-abia de-și întregește priveliștea decorul,
și ncepe o batistă, un semn de cale bună,
un steag turcesc înscrie pe cer o semilună
Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele
se-nalță mâni trudite spre cer, cu sarcini grele,
grăbesc pe punți și-n urma acestor fețe pale,
un lung miros de smoală, de flori, de portocale,
De țări de mult văzute, ca-n vis odinioară,
se-mprăștie-n tot portul și stau până de seară,
când farul își aprinde lumina supt pleoape,
și pare-n întuneric un Crist umblând pe ape..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează