Scoală neam din depărtare,
și te uită colea'n zare:
s’a aprins steaua cea mare,
și-o duce Domnul prin ger,
cu toți îngerii din cer,
Lerui, Țară, Ler...
Iar în loc de blând colind,
s’aud codrii vechi doinind,
dela Nistru până’n Pind,
că nu-i pace, nici mălai,
câtu-s satele din plai,
Lerui, colț de rai...
Ca grâul de dor subțire,
păscu-l hoardele sibire;
pasc sufletul neamului,
lăcustele iadului,
Lerui, Doamne, Lui...
Țara scumpă miorea,
sta’n genunchi și se ruga
la măicuța Precista,
cu Pruncul alăturea...
și râdeau păgâni mișei,
de plânsul și jalea ei,
Lerui, Doamne, Lei...
Iată steaua sus răsare,
dela Tisa pân’ la mare,
și nu-i stea ci mândrul soare,
că-a venit moarte din cer,
pentru cruntul temnicer,
Lerui, Tara, Ler.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează