Ea vine seara şi n-o chem.
Şi de venirea ei mă tem.
Şi mă prefac că-s mort şi surd
când pe la geamuri o aud.
Ea n-are trup, ea e un fel
de crin cu aerul în el,
ea n-are ochi şi-n două părţi
poartă inele mari de morţi...
Prelungă ca o frunză grea
se-aşează-ncet pe fruntea mea.
Apoi coboară mai în jos
spre-al tâmplei vulnerabil os,
Apoi spre coaste, până când
o simt cu ghiarele strângând.
Şi tace atât de mult şi greu
c-aud cum plânge Dumnezeu...


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează