E lacul grav, cu nobil efect de aqua-forte.
în gând vei recunoaşte că parcul are stil.
Şi-i aerul atâta de palid şi fragil
că nici suspinul toamnei nu poate să-l suporte.
Trosneşte-o creangă? Geme un vreasc? Sub moi dezastre
leşină frunze'n aer, distinse menestrel.
Ah, domnul meu, fireşte, acest violoncel
ce-l auzim e plânsul melancoliei noastre.
Şi-acest havuz, ce urcă spre-un ciob de stea minuscul
şi tremură cu umeri subţiri de alpaca,
e ‘nalt ca amintirea şi-i trist ca dumneata,
când fruntea-ţi cade'n palme şi inima'n crepuscul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează