Măria ta, nu este pâine,
românii sunt în prag de moarte
și-n loc de pâine vor cartoane
care se cheamă pașapoarte.
Măria ta, noi știm de mult
o-nțelepciune a cetății
ajunge numai un incult
la cultul personalității.
Când gem de pușcării Carpații
noi te-ntrebăm întâi de toate,
cum poți să minți în fața lumii
că-n România-i libertate?
Măria ta, de disperare
și nemaisuportând povara,
chiar fiii lui Ștefan cel Mare
ajung să-și părăsească țara.
Riscând să trecem frontiera
Măria ta, să iei aminte
că nu dolarul ne tentează
și nici vestitul blid cu linte,
Ci foamea după adevăr
ce-i interzis la tine-n țară,
a respira un aer liber,
te simți născut a doua oară.
Măria ta, de nu te schimbi
și orice sfat te lasă rece,
deschide granițele țării
și lasă-i pe români să plece.
Să meargă unde văd cu ochii,
cuprinși de cel mai trist fior,
de-a căuta un loc sub soare,
când nu e loc în țara lor.
1986
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează