William Shakespeare despre iubire

Dragostea este ceaţa care se formează cu aburii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie. Ți-aş risipi imaginea în mii de stele mici... atunci cerul ar deveni atât de frumos că nu ar mai fi om pe pământ să nu iubească noaptea... mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar niciodată  nu mă îndoiesc că iubesc...

Cară-te din versurile mele - Adrian Păunescu

 















Am un regat de mlaștini și de stele,
relitatea limitată strict,
sunt suveranul poeziei mele
și-i hotărăsc destinul prin edict.

Nu mă gândisem până astă-seară,
când s-a-ntâmplat în gând să mi te-arăți,
și vreau să schimb și ordinea stelară,
și titularii de proprietâți.

Dar m-am gândit instantaneu la tine
și-am înțeles că pot părea un prost,
păstrându-te-ntre ființele divine
după ce-a fost. Dar oare ce a fost?

De azi încolo mi te scot din minte,
zidind un turn de var și mucava,
cu-o umbră de ninsori și de cuvinte,
definitiv, pe cicatricea ta.

Știi poeziile din vremea-n care
te-am adorat ca pe-un adolescent,
sunt izvorâte din iubirea mare,
cu care te-nsoțeam pe continent.

Aproape ca, în patimă și jale,
mă decisesem, după ce-o să mor,
să fie pân’la  urmă ale tale,
nu ale mele, autorul lor.

Să știi că s-a-ntâmplat ceva cu plânsu-mi,
s-a-ntors în ochii mei, rănindu-i rău,
m-am răzgândit, mă-ntorc în mine însumi,
nici nu mai vreau să știu sărutul tău.

Prea te-ai purtat ca o prostituată,
fugind în mahalale de flămânzi,
sși-ai tras în urma ta averea toată
și prea ai pus pe dragoste dobânzi.

Păstrează toate lucrurile mele
și folosește-le cu pat cu tot,
că va-nvăța oglinda să le spele
când te va-ncaleca un idiot.

N-am nici o tresârire de mândrie,
nu sunt gelos cum ai spera să fiu,
dar amintirea mea nu te mai știe,
de orice dor de tine e târziu.

Așa câ hotărăsc să-ți iau pe viață
proprietatea care te-ncânta,
nicio lumină nu te mai răsfață
și nici un fel de poezie-a mea.

N-au fost și nu sunt scrise pentru tine
aceste texte de amor nebun,
tu ești o tanti fără de rușine
nu te cunosc și n-am nimic să-ți spun.

Voi smulge din robia ta vulgară
poemele pe care ți le-am scris
și-aștept ființa pură să apară
să merite prin plâns acest abis.

M-am înșelat lăsându-te să stărui,
într-o iluzie de noapte-zi,
acum, când ești, probabil, a oricărui
a poeziei mele nu poți fi.

Păstrează-ți și bulendre, și inele,
bijuterii, cadouri, poze-n doi,
dar cară-te din versurile mele,
că mi le strici, făcându-le noroi.

Poți să alergi cu casa noastră-n spate
și să-ți încerci nâravul cu un cal,
eu cine știe cui le dau pe toate
și-aștept sâ mi le merite real.

Pervers e adevarul ce se-arată,
în tot acest masacru indirect,
dar nu mai ești și n-ai fost niciodată
în versurile mele subiect.

EU, SUVERAN AL POEZIEI MELE,
DECID CA PESTE MORȚI ȘI PESTE VII,
DE ÎNROBIREA DRAGOSTEI TEMBELE
FURTUNA ȘI UITAREA SĂ TE SPELE
ȘI LIBERĂ DE ORICE VERS SĂ FII!

Odihna din urmă - Samson Bodnărescu

Și mi-or face o colibă
cu păreți înguști de lut,
fără de ferești și ușă
numai bine de-ncăput.

Acolo voi avé pace,
și odihnă voi avé,
sufletu-mi de dor uita-va,
inima nu m-a duré.

Ș-apoi cine e în lume,
acest dor să nu-l fi-avut
de-o colibă tăinuită
cu păreți înguști de lut,

Unde să nu mai străbată
nici prin uși, nici prin ferești
durerea neîndurată
a vieții pământești.

Felicitare lui Samson Bodnărescu - Mihai Eminescu

N-am ştiut cum că în ziua
douăzeci şi şapte iunie,
își serbeaz-aniversarea
toți voinicii şi Samsunii.

În biserică asemeni
cât umblam pe la icoane,
n-am văzut pe sfântul Simson
prea iubitule Samsoane.

Şi aflând de-aşa minune
eu scrisei aceste şire,
dorind multă sănătate,
viață lungă şi sporire.

Şi spre semn caracudistic
îți trimit această cartă,
iar tu spune printr-un distih
cum că cei absenţi se iartă.

Iarna - Samson Bodnărescu

Aruncai a mea privire
peste ninsele câmpii
tot era în amorțire,
tot cuprins de viscolii.

Casele de frig prin sate,
sub căciuli de stuh și paie,
stăteau toate tupilate,
fumegând fumuri bălaie.

Lângă ele zgribulite
ședeau stoguri în omăt;
băteau vânturi amorțite
printre pomii din pomăt.

Un bordei stă mai deoparte,
curtezan întroienit:
stă-n câmpiile deșarte
sub o glugă ghemuit.

Haide, dragă - Samson Bodnărescu

„Haide, dragă, sui în luntre,
să tot mergem, mergem duși,
să scăpăm măcar o clipă
de-a pământului cătuși.

Legănați încet de valuri
să dăm grijile uitării,
să dăm sufletele noastre
dragostii și desfătării.

Hai, nu sta așa pe gânduri!
N-auzi marea cum ne cheamă?
Braț de dragoste puternic
te va duce, n-avé teamă.”

Ea se suie, luntrea pleacă,
valurile se-mblânzesc,
și adânc în apa lină
stelele din cer privesc.

Și lumina blând-a lunei
pe-adâncimi s-așterne-n pături,
peste ele trec în taină
souă umbre strâns alături.

Numai eu cu dor sălbatic
stau pe malul singuratic
și-mi spun jalnic o poveste,
ce a fost și nu mai este.

Samson Bodnărescu - Biografie

Samson Bodnărescu s-a născut pe 27 iunie 1840, în satul Voitinel, comuna Gălănești, Suceava. A învățat la școala primară din Vicovul de Jos, la liceul din Rădăuți, apoi din Cernăuți, unde, ca și Eminescu, a fost elevul lui Aron Pumnul. După bacalaureat (1865), este „profesor privat” la București, apoi vine la Iași, unde devine profesor și pedagog la Institutele Unite și totodată student la universitate.

Trimis de Titu Maiorescu să-și continue studiile în străinătate, este student între 1868 și 1869 la Viena.Va face un semestru și la Universitatea din Berlin, apoi la Universitatea din Halle, unde susține o teză despre Laocoon de Lessing. În 1870, își ia doctoratul în filosofie la Giessen.

Revenit la Iași, este bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iași, iar din 1874 director și profesor la Școala Normală „Vasile Lupu”. Primește o locuință în curtea Bisericii Trei Ierarhi, unde îi va găzdui un timp pe Mihai Eminescu și Miron Pompiliu.
În 1879, se retrage la Pomârla, unde este director la Institutul Liceal de Băieți „Anastasie Bașotă”. Aici, la Pomârla, Dorohoi, se stinge din viață pe 3 martie 1902.
Samson Bodnărescu a debutat la „Convorbiri literare” (nr. 9 din 1867), cu proza Suferințe (după ziarul unui june). A mai publicat nuvela Mici escursiuni (1870) și legenda Vidra și Simon (1871). Este și autor de opere dramatice, îndeosebi drame istorice: Rienzi (1868); Lăpușneanu-Vodă (1879). În 1884, la Cernăuți, îi apare volumul de poezii Din scrierile lui Samson Bodnărescu, iar în 1900 Epigrame.
În Direcția nouă în poezia și proza română (1872), Titu Maiorescu îl considera pe Samson Bodnărescu „al treilea poet (după Alecsandri și Eminescu) care credem că merită să ocupe atenția publică”.

Făt-Frumos cu moț în frunte - I. L. Caragiale

Proză

A fost odată ca niciodată o împărăteasă tare frumoasă și voinică, și împărăteasa ceea, când i-a venit ceasul, a născut un prunc așa slut de chip și la trup așa pocit, că nu-i venea niminui să-l socotească făptură de om. Dar când s-a născut el, ursitoarea lui le-a spus, împărătesei și femeilor din casă, să nu se sperie, fiindcă băiatul ăsta o să iasă foarte plăcut om; o s-ajungă vestit de cuminte și de deștept, și-ndrăzneț nevoie mare; cum am zice, un om și jumătate. Ba, a mai spus că băiatul are să poată hărăzi ființei pe care o iubi-o el atâta minte câtă și a lui.

S-a mai mângâiat puțintel cu făgăduielile astea biata împărăteasă, care era firește destul de amărâtă că adusese pe lume așa spurcăciune de broscoi. Și, adevărat, nici n-a-nceput copilul să gângurească bine, că numaidecât s-a pornit să spună fel-de-fel de vorbe cuminți și pline de duh, și tot ce făcea îl prindea ș-avea haz, că o lume-ntreagă se minuna de el. Uitam să vă spun că se născuse mititelul cu un șomoiog de păr d-asupra capului, și deaceea îl porecliseră: Făt-frumos —că de! era doar și el fecior de-mpărat — Făt-frumos cu Moț-în-frunte.

La vreo șapte-opt ani după astea, împărăteasa din împărăția de-alături a născut două gemene. A care a văzut mai întâiu lumina era mai frumoasă ca ziua. Atâta s-a bucurat mama de frumusețea copilei, încât le era tuturor teamă să n-o deoachie, și să se-ntâmple, Doamne ferește, cine știe ce. De față, la naștere, stetea tot ursitoarea care ursise mai anțărț și pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte; și, ca să mai potolească bucuria împărătesei, ursitoarea i-a spus că fetița asta n-o să aibă minte deloc; că, pe câtu-i de frumoasă, tot pe-atâta o să fie de neroadă. I-a părut tare împărătesei de așa vorbe; dar ce să vezi mai pe urmă! pe lângă mâhnirea d-intâiu, i-a venit a doua, și mai mare; că de-ndată a mai născut o fetiță — urâtă, da urâtă de mama focului!

— Vai de mine, Doamne! a strigat lehuza; ce sluțenie mai făcui!

— Nu trebuie să te mâhnești până-ntr-atâta, Măria Ta, i-a zis ursitoarea; copila asta o să aibă parte pe lume de altă podoabă: o să fie înzestrată cu multă deșteptăciune, așa că n-are să ia seama nimeni la cusurul ei.

— Să te-audă Maica-Precista! a zis împărăteasa... Da... n-ar fi chip, a mai mărișoară, să capete și dânsa puțintică minte? că-i păcat de frumusețea ei!

— Eu, Măria Ta, nu pot nimica despre partea minții, i-a răspuns utsitoarea; da despre partea frumuseții, da! pot orișice; și, fiindcă doresc a face un hatâr Măriei Tale, iacătă, o să-i dau copilei darul să poată hărăzi frumusețe ființei care i-o plăcea ei.

Au crescut copilele și au ajuns fete mari: și cu vârsta le-au crescut și darurile; lumea-ntreagă povestea de frumusețea celei mai mari și de mintea mezinei. Dar firește că și cusururile le-au crescut cu vârsta. Mezina din ce în ce se făcea mai slută; a mai mare din zi în zi mai neroadă; ori nu răspundea deloc dacă o-ntrebai ceva, ori îți trântea te miri ce neghiobie boacănă; și unde mai pui că era și tare ne-ndămânatecă: dacă apuca-n mână două străchini, trebuia să spargă măcar una; dacă aducea la gură o bărdacă de apă, peste poate să nu se facă leoarcă de sus până jos.

Mare-i darul frumuseții, nu-ncape vorbă, la tinerețe mai ales! Dar în adunări și la petreceri, tot mezina îi trecea înaintea sorii-si. Toți se duceau mai întâi lângă a frumoasă, s-o privească de-aproape și să se minuneze; da, pe urmă, dădeau năvală lângă mezina, să asculte la câte toate le mai spunea. Și te mirai că încet-încet a frumoasă rămânea la o parte părăsită, și lumea toată sta grămadă cu gura căscată împrejurul celei sfătoase; așa că a mai mare, cât era de neroadă, a băgat și ea de seamă; și biata copilă și-ar fi dat bucuros toată frumusețea, numai să fi putut căpăta barem pe sfert din deșteptăciunea sorii-si. Împărăteasa, măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori; o apuca gura pe dinainte de ciudă, și-i zicea:

— Valeu, fată, că tare neroadă te-am mai făcut!

Și asta o amăra pe copilă până-n fundul sufletului: să moară de mâhniciune și mai multe nu!

Așa, odată, când se plimba singură printr-o pădure bătrână și plângea de nenorocul ei, se pomenește fata că-i iese înainte un prichindel de om, șchiop și cam ghebos, o pocitură; dar foarte strălucit îmbrăcat din cap până-n picioare: ăsta era Făt-frumos cu Moț-în-frunte. De mult ce tot auzise pân lume despre frumusețea fetei, și fiindcă-i mai văzuse și chipul făcut de un meșter mare zugrav, îi căzuse tânărului fata la inima, și acuma pornise de la părinți s-o caute; s-o vază aevea și să-i vorbească măcar odată. Cum a dat cu ochii de ea, așa singură, a și cunoscut-o: s-a apropiat uimit de astfel de minune și i s-a închinat pân-la pământ. Dar, după ce i-a spus câteva vorbe tare fierbinți ca s-o încânte, a luat seama cât era ea de plânsă, și i-a zis:

— Nu pot pricepe, Domniță, de ce o făptură minunat de frumoasă cum ești să fie așa de amărâtă cum te arăți; căci eu, nu că să mă laud, sute și mii de ființe frumoase am văzut pe lume, da pân-acuma încă așa mândrețe ca Măria Ta nu mi-a fost dat să-ntălnesc.

— Ei aș!

Atâta i-a răspuns tânăra, și pe urmă n-a mai zis boabă. Dar el, tot mai fierbinte:

— Este prea de-ajuns cuiva, Domniță, să aibă darul frumuseții; peste acest dar nu mai are ce dori, și dacă-l are, apoi nimica nu trebuie să-l mai mâhnească.

— Ba, mie, drept să spun, a zis fata, mi-ar părea mai bine să fiu slută și pocită ca dumneata și să am și eu puțintel duh, decât să fiu așa de frumoasă și toantă cum sunt.

— Nimica, Domniță, nu dovedește mai bine că are cineva duh decât credința că nu cam are; așa-i darul ăsta: de ce-l ai mai mult, de-aia ți se pare că n-ai de ajuns, și de ce-l ai mai puțin, d-aia ți se pare că nu-ți mai trebuie de loc.

— De-alde astea nu știu eu, a răspuns Domnița; dar de proastă, știu că sunt destul și prea destul; așa că, uneori pare că-mi vine să-mi fac seama singură de necaz și de amărăciune.

— Dacă-i pe aceea. Domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărăciunii Măriei Tale.

— Zău? se poate? cum?

— Foarte lesne. Eu, Domniță, a zis tânărul, eu am puterea să dau cât dc multă deșteptăciune ființei pe care oi iubi-o, și fiindcă Măria Ta ești acea ființă, rămâne să dorești, și capeți atâta duh cât se poate pe lume — numa... de m-ăi vrea de bărbat.

A rămas Domnița cam la îndoială și nimica n-a răspuns. Iar tânărul a urmat înainte:

— Văz bine că ți-e greu, Domniță, să primești, și nu mă mir de asta; dar iacă, îți dau un an de zile ca să te hotărăști.

Domnița avea atât de puțina minte și totodată atâta dor s-o capete, încât și-a închipuit că n-are să se mai împlinească anul cât e lumea; așa că s-a învoit să urmeze după dorința tânărului... Și n-apucă să-i făgăduiască bine că peste un an de zile în cap are să-l ia de bărbat, și deodată se simte cu totul schimbată: pe loc începe să-i turuie gurița, și oricâte îi trec pân gând să le toace iute, ușor și cu haz. Și întinde-te la vorbă și la șagă cu Făt-frumos, — mă rog ca orice tânără desghețată cu flăcăul care înțelege ea că o place — pe întrecutele, care mai de care; el îi spune una; ea îi răspunde două; el două, ea patru; așa că la urmă tânărul zice în gândul lui:

— Uite, mă! îi dedei ei toată deșteptăciunca, și eu nu rămăsei cu nimic.

Când s-a întors Domnița acasă la palat, părinții și toți curtenii împărătești nu știau ce să mai gândească despre așa repede și minunată schimbare; că, de unde până azi dimineață o auziseră spunând numa la prostii și neghiobii nemerite ca nuca-n perete, acuma, ce să te pomenești? tot vorbe care de care mai cu șart și mai cu haz: mărgăritare scotea din gură, nu altceva. Bucurie pe toată lumea, cum nu-ți poți închipui! Numai mezina nu s-a prea bucurat, fiindcă, ne mai având cu ce s-o întreacă pe soră-sa, rămânea pe lângă ea spaimă curată.

Împăratul nu se mai mișca, nu mai făcea un pas fără povețele Domniței, ba câte odată aduna sfatul împărătesc chiar la ea în odaie. Când s-a împrăștiat în toate părțile vestea despre prefacerea asta, toți coconii împărătești care de pe unde, alergară să se înfățișeze dinaintea fetei, doar-doar or face-o să-i iubească, și apoi de-acolea, ține-te, pețitori peste pețitori. Dar fata pe nici unul nu-l plăcea, fiindcă nici unul nu i se părea atâta de deștept cum poftea ea; pe toți îi asculta, dar n-o-ndemna inima să se lege cu vreunul. Mai la urmă veni unul, — n-avea ce-i mai zice, — viteaz și bogat, om voinic, bine făcut și tare deștept —încât fata, ha-ha! gata-gata să-l primească. Văzând împăratul asta, i-a spus Domniței că o lasă stăpână să-și aleagă ea pe cine i-o plăcea, și să spuie fără sfială pe cine. Fiind însă că, de ce are cineva mai multă minte de-aia nu se poate hotărî așa de grabă să-și lege capul pe o viață întreagă, tânăra îi mulțumi întâi tătinii-său, și pe urmă îl rugă să-i îngăduie măcar două-trei zile să se mai gândească.

Așa dar, tocmai ca să se poată gândi ea mai în ticnă, a plecat să se plimbe iar singură pîn pădurea bătrână unde aldată întâlnise pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte. Și, pe când se plimba binișor dusă pe gânduri, numa iacătă aude dedesubtul picioarelor un zgomot din afund, parcă erau mai mulți oameni umblând forfota de colo până colo, vorbind, cotrobăind și lucrând de zor. A stat pe loc, s-a aplecat să tragă cu urechea mai de aproape și a auzit limpede cum zicea unul: „Măi! dă-ncoa, tingirea!”, iar altul: „Curăță-mi degrabă tigaia și îngrijește de frigare!”, și altul: „Nu lăsa să se potolească focul”. Și de odată i s-a deschis dinainte pământul și a văzut Domnița la picioarele ei o cuhnie plină de bucătari și de ajutoare și de fel de fel de slujitori, și tevatură mare, ca de obicei la orice ziafet împărătesc. Iar dintre ei au ieșit vreo douăzeci și mai bine de inși cu frigări încărcate și s-au dus de s-au așezat, într-un luminiș al pădurii, împrejurul unor cotloane cu jarul, potrivit, și s-au pus să învârtească frigările, și din când în când să ungă fripturile cu pene-n-muiate-n grăsime, să le rumenească în coaje, ca să nu li se prelingă mustul în spuză.

S-a mirat Domnița de așa priveliște, și i-a întrebat că pentru cine gătesc ei atâtea bunătăți.

— Măria Ta, Domniță, i-a răspuns unul care era pasămite mai mare peste toți, gătim pentru stăpânul nostru Făt-frumos cu Moț-în-frunte, că. mâne face nunta.

Domnița se miră și mai mult de vorbele astea; dar îndată își aduse aminte că se împlinea tocmai anul de când făgăduise să ia de bărbat pe Făt-frumos cu Moț-în-frunte, și-i veni nu știu cum. Firește că nu se mai gândea acuma la asta, fiindcă atunci când făgăduise era neroadă, și după ce căpătase atâta minte de la băiat, își uitase fata toate prostiile de mai înainte.

Dar n-apucă să pornească mai încolo la plimbare și în față-i dă, de cine? de Făt-frumos cu Moț-în-frunte, mândru și strălucit, ca orice cocon de împărat când merge gătit la cununie.

— Iacă-mă, Domniță, la ziua sorocită, îi zise tânărul, ca să mă țin de cuvânt, și nu mă-ndoiesc că și Măria Ta vii, după cuvântul ce mi-ai dat, să mă faci omul cel mai fericit de pe lume.

— Drept să-ți spun, i-a răspuns Domnița, încă nu sunt hotărîtă la așa ceva, și nici nu prea crez să mă pot vreodată hotărî după dorința Măriei Tale.

— Mă mir foarte! a zis tânărul.

— Te-i fi mirând, cred, a răspuns fata, și firește, dacă aș avea aface cu vreun om de rând, necioplit și fără duh, ce să zic? mi-ar veni destul de greu... Parcă-l aud zi-cându-mi: „Făgăduința unei Domnițe nu e vorbă aruncată-n bătaie de joc: trebuie să mă iei de bărbat odată ce ți-ai dat cuvântul!”... Dar vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vânt... Măria Ta știi că nici pe vremea când eram proastă, nu m-am hotărît așa deodată să te iau. Acuma, am minte, pentru care, nu zic, Măriei Tale trebuie să-ți fiu mulțumitoare; dar, din pricina ei, de! am și gusturi mai grele; cum vrei dar să mă hotărăsc mai iute acum decât mă puteam hotărî odinioară? Dacă ți-a fost atâta la inima Măriei Tale să mă iei de soție, nu trebuia să mă mântui de prostia mea și să mă faci a vedea mai limpede decât mi-era ursit să văd.

— Așa dar, a răspuns Făt-frumos, un om prost, pă cum ai spus Măria Ta, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduinții, iar eu n-am, când e la mijloc tot norocul vieții mele... Apoi ce judecată-i asta? Care va să zică, proștii folosiți și deștepții păcăliți! Și să spui asta tocmai Măria Ta, care ai acuma atâta deșteptăciune, după ce din tot sufletul ai dorit-o? Dar, ia să ne-ntoarcem și altfel, mă rog... Afară de sluțenia mea, spune-mi ce alt cusur mai am... Ce nu ți-o fi pe plac la mine? neamul meu? ori mintea, ori apucăturile sufletești, ori purtările mele, ori... ce?

— Doamne ferește! a răspuns Domnița; dimpotrivă, toate îmi plac destul...

— Dacă-i așa, a zis tânărul, atunci o să fiu norocit, fiindcă Măria Ta mă poți preschimba din cum sunt în cel mai plăcut om din lume.

— Se poate asta?

— Se prea poate... numa să mă iubești. Și, în sfârșit, ce să vorbim mai multe, Domniță?... să-ți spun pe față. tot. Află că tot ursitoarea mea te-a ursit și pe Măria Ta: mie mi-a dat darul să pot înzestra cu deșteptăciune pe cine 1-oi iubi, iar Măriei Tale ți-a dat darul pe cine l-ăi iubi să-l poți înzestra cu frumusețe.

— Apoi, dacă e așa, zise Domnița, doresc din toată inima și din tot sufletul să te prefaci îndată și să fii cel mai frumos și mai mândru fecior de împărat din toată lumea! Îți fac din toată inima darul întreg cât stă în puterea mea!

Pân-a isprăvit Domnița vorba, Făt-frumos cu Moț-în-frunte s-a și arătat dinaintea ei, desăvârșit din creștet până-n tălpi, așa cum îl dorea dânsa, cel mai mândru tânăr pe care-l văzuseră ochii ei vreodată.

Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. Și mai spun că Domnița, gândindu-se bine la statornicia tânărului, la bunele lui daruri și la frumoasele lui purtări, nu i-a mai luat seama la poceala trupului și la sluțenia chipului; că gheba din spatele lui i s-a părut ei doar încovoiarea unui om înțelept care stă mereu pe gânduri adânci, și că, de unde-l vedea mai înainte șchiopătând grozav, acuma i se părea că tânărul se leagănă într-adins când umblă, ca să se arate și mai nostim. Ș-apoi mai spun că Domniței i se părea ochii lui șașii strașnic de strălucitori; crucișătura privirilor lui, semn de văpaie a dragostii; în sfârșit, nasul lui borcănat și roșu, nas de voinic, de bărbat războinic... și câte și mai câte nu spun. Ș-apoi, dacă spun? Lasă-i să spuie! parcă avem noi cu ce astupa gura lumii! Or cum să fi fost, destul că Domnița, fără mai multă vorbă, i-a spus că-l ia de bărbat, numai de s-o-nvoi și împăratul. Dar se putea împotrivi bătrânul? că și el își dedese fetei cuvântul. Ba, cum a aflat că tânăra are atâta aplecare către Făt-frumos cu Moț-în-frunte, pe care, și fără asta, îl știa ca vestit de înțelept și de duhliu, a primit cu dragoste să-l ginerească. Și așa, precum pusese de mult la cale tânărul, a doua zi chiar s-a făcut o nuntă mare împărătească să rămână pomina veci-de-veci.

Doamne! bine trebuie să fi petrecut câți au avut parte să se afle p-atunci acolo, dacă nu mai la față, barem pe la coada meselor de la margini!... Dar nouă să nu ne pară rău că n-am avut așa noroc, și să ne mulțumim că încai, din povestea lui Făt-frumos cu Moț-în-frunte, ne alegem cu o adevărată învățătură fiindcă tâlcul povestii acesteia vine cam așa:

Zi că-i dragoste, și pace!

Te-a vrăjit? atât ți-a fost:

Din pocit, frumos îți face,

Și deștept din ăl mai prost.

Mi-ai îmbrăcat cuvintele în ie - Grigore Vieru

Mi-ai îmbrăcat cuvintele în ie
cusută pe orbite cu migală,
să-mi fie veşnic dor de poezie
sub ceruri unde ploile-şi răscoală.

M-ai însetat de albul înnorării
pe flori ce îşi ridică-n umeri soare,
brodate-n gând la marginea puterii
cu fir de codru verde şi răcoare.

Ai aşezat cămaşa în lumină
și-ai botezat în ea simţirea toată,
cu ţesătura care se închină
și-mi scrie poezia înflorată.

Los Olividados - Aurel Baranga

I

Pentru nasturii pierduți în tramvaie,
pentru rochiile sfâșiate la manifestații publice
când se pornește o ploaie torențială,
pentru geamurile de la subsoluri
sparte cu piciorul de cheflii în zori,
pentru mănușile desperechiate,
pentru cârja uitată în colțul camerii după moartea unijambistului,
pentru obiectele depuse la muntele de pietate
nescoase și vândute la licitație ca la târgul de sclavi,
pentru mașinile de călcat, cu mangal,
svârlite pe maidane
după ce au ruginit ani de zile în beciuri,
pentru umbrelele ce-și poartă doliul
fiindcă știu că vor fi rătăcite,
pentru cărțile din biblioteci, eterne ocne,
pentru cojile de ouă ofensate după facerea omletei,
pentru cojile de nuci, sicrie profanate,
pentru mucurile de țigări, cărora le dăm sărutul lui Iuda,
pentru locurile năpădite de buruieni după plecarea circului,
Pentru fotografiile decolorate, cerșind o privire,
dar de care nimeni nu-și mai aduce aminte,
fiindcă au căzut din albume ca dintr-un tren
pentru șinele de tren peste care nu mai trece nici o locomotivă,
pentru acele de gămălie strâmbe,
pentru cuiele fără vârf,
pentru penițele răscrăcărate ca niște târfe bătrâne,
pentru becurile arse și mantalele zdrențuite în războaie,
pentru galoșul pierdut în zăpadă, pas al omului de cauciuc,
pentru cheile fără broască și ramele rupte, fără tablouri,
pentru oglinzile sparte, aducătoare de nenoroc,
pentru halatele bolnavilor din spitale,
uniformă comună a suferinței,
pentru toate aceste fantome uitate,
propria mea fantomă, uitată, ca un afiș.

II

Trompeta țipa ca o femeie, părăsită pe țărmul mării,
când perechi dansează pe valurile de coniac.

Aș vrea să mă înțelegeți, procurori ai lumii,
eu însumi sunt o trompetă:
tuturor oamenilor li s-au tăiat degetele
și a murit trompeta.

Atunci, vă dați seama, a fost pentru mine o problemă de conștiință:
eu nu pot să tac ca o trompetă,
ca un deget amputat.

Am tras cu ultimul meu deget,
încremenit pe clapa trompetei,
și trompeta a țipat ca o femeie părăsită pe țărmul mării
când perechi dansează pe valurile de coniac.
pentru faptul ăsta mă puteți condamna la moarte,
ce importanță mai are,
când niciun deget nu mai caută sunetul trompetei,
când niciun om nu mai are degete?
Călăul va fi obligat să mă ucidă cu pumnii
pe mine ultimul deget, supraviețuitorul acestei lumi
fără degete și fără trompete.

Știu, și după mine vor dansa perechi pe valuri de coniac.

Dar trompeta va tăcea pentru totdeauna,
așa cum numai trompetele știu să tacă
după ce au țipat pentru ultima oară,
ca o femeie părăsită pe țărmul mării,
arunci când perechi dansează, mai departe,
pe valurile de coniac.

III

Plantați-mi pe mormânt o solniță:
ador gestul solemn
când cele trei degete
presură în mâncare cristalul,
ca pe o ploaie a gustului.

Plantați-mi pe mormânt o găină
ador această pasăre:
simbol smerit al fecundității.

Plantați-mi pe mormânt un chibrit,
ador gămălia lui de fosfor
în care doarme, înlănțuit pentru eternitate,
Prometeu.

IV

Toți m-ați mințit
nu vă mai cred.
Caut ora în ochii pisicii mele,
nu mă induce
niciodată în eroare.

V

- Ce-o să faci când o să moară Regele?
- O să bat toba.

- Ce-o să faci când o să izbucnească războiul?
- O să bat toba.

- Ce-o să faci când o să-ți iau toba?
- O să bat toba.

VI

O, ce bine ar fi dacă brânza s-ar chema „a-ba”
dacă mâinii mele stângi i-ar spune „a-ba”.
Dacă te iubesc,
te urăsc,
am venit,
am plecat,
am murit s-ar pronunța: „a-ba”.

O, ce bine ar fi dacă toate cărțile lumii n-ar avea decât o singură filă
și pe această filă
ar scrie un singur cuvânt: „a-ba”.

Dacă toate ziarele pământului n-ar avea decât o pagină
și pe această pagină ar sta scris o vorbă: „a-ba”.

Dacă toți copiii, în prima lor oră de clasă,
ar învăța două litere
și apoi să li se înmâneze diploma de doctor în litere
pe care să scrie o singură vorbă: „a-ba”.

Dacă și acest poem,
în locul atâtor cuvinte inutile,
ar fi avut unul singur:
„A-ba”.
O, ce bine dacă în loc de „a-ba”, s-ar spune a--ba!

1943

Trandafirul negru - Ştefan Augustin Doinaş

În Ţările de Jos, într-un vechi burg
încins cu holde arse de pelagră,
un grădinar visă într-un amurg
un straniu trandafir cu floare neagră.

Şi ani de-a rândul visul lui rămase
deasupra casei, ca un cer închis;
iar păsările, când veneau sfioase,
zburau cu aripi fragede prin vis.

Dar ochii lui şi mâinile în friguri
păliră lent sub zări verzui, iar el
mereu se aplecă pe nalte diguri
ţinând holbat al apelor inel.

În mări, epave cu catarge moi
dădură rădăcini, în timp ce bradul
de şapte ori se scutură de foi
şi zeci de fluvii îşi schimbară vadul.

Altoiuri albe, muguri sângeroşi
în van îşi împleteau pe rând nuanţa.
Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,
pieri sub cerul de rubin speranţa:

Căci fata grădinarului hrănind
la sânul ei trei luni un şarpe harnic,
îi îngropă cenuşa sus, pe grind,
sub trandafiri, - dar totul fu zadarnic.

Chemaţi din ţări străine, magi de seamă
se-ntoarseră-n ţinuturile lor,
vorbind de-a lungul drumului cu teamă,
de lucrul fermecat şi fără spor.

Iar grădinarul putrezi în mlaştini,
sub zborul păsărilor care trec
în unghi prelung spre ţările de baştini
pierind în ceruri ca-ntr-un alb înec.

Cadavrul lui strălumină sub valuri
o noapte-ntreagă, ca o stea de sus.
Şi-odată, cum lucrau cântând pe maluri,
bărbaţii desluşiră spre apus.

Cum apele se scurg grăbite foarte,
şi, ca într-un descântec de deochi,
un chip se ridica din ape moarte
purtând zăbranic sumbru peste ochi.

Copiii zâmbitori crezură-o clipă
că liliacul apei poate fi.
Dar ceea ce li se părea aripă
vărsând un sânge stins, se vesteji.

Abia atunci bătrânii pricepură
că trandafirul negru, mult visat,
crescuse lin, ieşind prin nări şi gură,
din craniul pur al celui înecat.

Acum, când bate vântu-n echinocţii,
în şapte fortăreţe un nebun
vesteşte despre el la miezul nopţii.
Iar oamenii se-nchină lung, şi spun

Că-n Ţările de Jos, în vechiul burg
încins cu holde arse de pelagră,
fantoma lui se plimbă-n ceasul murg
şi poartă-n loc de ochi o floare neagră.

Maturizare - Nicolae Labiş

Ca să iubesc lumina aspră-a zilei
și tot ce-i omenesc, născut eu îs
și îs născut s-aprind cu rouă-n ierburi
vii lacrimi și cascade vii de râs.

De când mă știu copil, iubeam pădurea
și mierlele, și vulturii din nori,
și mieii blânzi, și râșii iuți și ageri,
și șerpii cei cu solzii lucitori.

Trecură anii... râșii iuți răpiră
mielul meu alb cu capul bucălat,
și-adeseori pe când voiam să-i mângâi,
șerpii frumoși de mână m-au mușcat.

Nu înțeleg să plâng acele clipe
când ura încă nu o cunoșteam.
Când nu plângeam chiar de-mi zdreleam genunchiul,
ci soarelui-părinte-i surâdeam.

Acum în piept port o avere nouă
lângă iubire - ura ca un scut.
strugurii-s copți și stors-am mustul dulce,
și mustul dulce-n vin s-a prefăcut.

Și ploaia vine albă... - Dragoș Vicol

Și ploaia vine albă, densă, caldă
pe culmi, peste poieni, peste genuni
stau arborii cu palmele întinse
și-un foșnet larg prin cetiniș răsună.

Alunecând printre nervuri și aripi
ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
și cețuri albe se preling din piscuri
și-n ceață, însetați, rotesc vulturii.

Și vine-un ceas când umbrele pășesc
printre copaci, ca vulpile roșcate -
când peste ramuri plouă cu-nstelări
și totul iese din singuratate -

Un ceas când mușchiul fumegă ușor,
când lemnul viu, lovit de stele, sună,
când cerului îi este dor de munți,
iar munților le este dor de lună...

* * * - Ilarie Voronca

Îți închin un imn ţie veac al mediocrităţii
nu mai vânăm ursul sur prin munţii americii
braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece
ne operăm visele ca intestine
singuri ne închidem în mucegaiul birourilor
dimineaţa dactilografele îşi îmbrăţişează logodnicii
până la revederea din ceasul nopţii
când vor face dragoste pe saltele de paie
dar în aer sufletele ni se sărută
clădim un cer peste acoperişuri ca mădulare
pe bulevarde sirenele autobuzele
cum acompaniază concertul prin fără fir
veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase
e ora când englejii o aplaudă pe raquel meller
şi refuză buchetul de violete
aruncă lumini jocurilor de ape
scâşnesc din dinţi marile cotidiane
şi iată: agenţii companiilor de afişaj
primenesc rufăria zidurilor.

Orașul în amurg - Vintilă Paraschivescu

                                                                                                                                                                   

Și soarele departe în zare a apus,
iar eu de la mansardă, privind cu gândul dus,
văd umbrele de seară cum pe oraș se cern
și-n pânze de-ntuneric pe stradă se aștern.

De-o parte și de alta palatele îmi par
fantome uriașe cu ochi pătrați de jar -
și-n zarea cenușie văd nesfârșitul șir
de perle mari, rozalbe, legate ca pe-un fir.

Pe bulevardul care străluce-n golu-nalt
de-a perlelor splendoare căzută pe asfalt.
măreața simfonie se-naltă înspre cer
de șoapte ce adie, de murmure ce pier, -

Sunt zăngăniri ciudate, și pași de trecător,
sunt țipete de goarnă, sunt clopote ce mor,
și-orchestre-n depărtare, și uruit bizar,
și ritmuri de motoare, într-un concert barbar.

Încet se-ntinde noaptea în ondulări de val
și-ncheie simfonia al fabricei semnal.

Visul poetului - Vintilă Paraschivescu

Părea că o navă cu pânza curata
îl duce -
în juru-i talazuri se-nalță și cântă,
dar nava voinică le sparge, se-avântă,
și-ajunge acuma la țărmul de piatră,
în port.
Coboară:
o țară bizară!
Cu flori și fecioare.
Cu râuri albastre, prin maluri de marmoră roză
cu pajisti imense ce-adie parfum de mimoză -
și pasul și-l poartă agale
pe mândre alee,
sclipind în nisipuri de aur.
Și merge,
și merge -
dar noaptea-și azvârle hlamida ei fină,
țesută din umbră și flori de lumină;
departe,
acorduri de harfe
se-aud, în surdină,
în zare;
sub raze de lună
izvoarele taina-și adună,
și noaptea-i ridica fantastic în față.

Palate de marmoră neagră cu turnuri pierdute în ceață -
pe marginea lacului sumbru o barcă de fildeș îl cheamă,
el nu se oprește,
ci trece prin codrii de-aramă,
al căror desiș îi sfarmă
Lumina de lună.
Și-acuma se-adună,
pe ceruri furtună -
văzduhul se-aprinde și urlă.

În fugă se-ntoarce pribeagul
și vede
palate-n ruină căzute,
izvoarele reci și tăcute,
copaci fără frunze plângând ca de moarte,
și dornic mai cată pe drum
aleea de aur și parcul cu roze,
acuma topite-n cenușe și scrum
în juru-i se-ntinde pustiul
cu lacuri și râuri uscate
și-aleargă pribegaul sub cerul pe care furtuna
se-abate.
Și-ajuns-a bătrân
în alba cetate,
în port
ruina grozavă ce pare
o criptă imensă de mort
cu ochii zadarnic cătând frumusețea,
zdrobit, fără voce, el cade pe țărmul de piatră
și plânge.

Vintilă Paraschivescu - Biografie

Vintilă Paraschivescu s-a născut în 7 februarie 1890 la București, și s-a stins pe 6 februarie 1965. A fost un poet român simbolist. A absolvit liceul și Facultatea de drept la București debutând în 1911 la Junimea literară. Se apropie în 1912 de Convorbiri literare, unde publică poezii și articole. În 1914 se alătură grupului de la Viața nouă, devenind un mare admirator și prieten al lui Ovid Densușianu, al cărui executor testamentar va fi la moartea acestuia în 1938. Luptă pe front în 1916-1918. Polemizează la sfârșitul războiului cu Alexandru Macedonski. Este premiat în 1923 de Academia Română pentru volumul Cascadele luminii. O dată cu dispariția Vieții noi, poetul se retrage din literatură, consacrându-se profesiei sale de avocat.

Opere publicate

Volumul de versuri “Cascadele luminii” București, 1921 (reeditat în 1938 la Ediutra Literară a Casei școalelor).

Colaborări

Junimea literară (1911-1912); Convorbiri literare (1912, 1914, 1915); Viața nouă (1914-1925); Universul literar (1926); Sinteza (1927); Neamul românesc, Înălțarea etc.

Dimineață de Iulie - Margareta Sterian

1944, în București, sub bombardament.

E cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi:
îmi amintește un nobil tablou, poate pe acel cu sfânta fecioară
care, desprinsă din cadru, umblă pe pământ cu piciorul gol,
mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.
Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.
Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,
se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,
dună de voită singurătate...
Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,
E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi
poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...
Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,
oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur
destinul hain.
........................................................................
Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.

În păpușoiul galben - Corneliu Popel

Dacă strâmb ne va fi
pasul, dacă
ne vom depărta
de casa săracă,
pe deasupra colibelor
de paie, în păpușoiul
galben vom face
drumuri albastre

„să le iubim,
cu câtă dragoste mă privește
cea care-mi fură
amorul, este ea,
bătută de vânt, călătoarea
deasupra meleagului
pustiu, este
ea, răutatea
veacului acesta,
este ea, iubirea
de sine, îndepărtarea”.

Acolo să mă cauţi iubito - Corneliu Popel

Pe malul unui pârâu voi
rosti jurământul

Celui ce n-are-a uita
frunza şi iarba…

Cu dulce uitare mă voi
apropia de apusul
care sufletul mi-l
îmbrăţişează.

Trece iubirea, trec
amintirile...

Sufletul nostru însetat
durere aduce
glasul cornului,
seara,-n pădurea
care se-nveşmântă în
vecinică uitare.

De departe mă strigă
măcieşul-mistreţul
pare-a mă depărta de
blândele animale.

Acolo va fi fiind locul
în care vom muri
cu gândul la vânătoarea
din urmă...

Gloria celui plecat - Corneliu Popel

Ploi ca-n minunea
 din vis cad deasupră-mi
 sunt ierbi albastre
 pe fruntea care lumină
cere odihnitoarea îmi scrie numele
 pe fruntea veacului
aceasta e gloria
străină e ea de iubirea mea
şi a părinţilor mei
dar e credinţă ea
 şi nu are moarte
cade asupra mea
ca mâna celestă.

Căci vom ajunge - Corneliu Popel

Iat-o este
cea pe care-o iubim
când ne vom opri
şi când vom afla înaltele culmi?
Să credem în duhul lor
pămîntesc şi-n oboseala
noastră târzie
atunci vom vedea
pânza care ni se
întinde peste picioare
iat-o este cea
sublimă 50 coţi
din care vom face
veşmintele noastre.

Spinul vremurilor trecute - Corneliu Popel

Nu te supui dezmierdărilor caste ale luminii
când, în umbră, sângeriu, se-arată spinul
menit a-ţi da un rost: trista splendoare
a sângelui pe care-l păstrezi în clondire
Ca amintire a eroului.

O, nu-i greu
să pipăi braţul care te-ndreaptă
spre cărarea dintre salcâmii-n risipă
Acolo, sub frunze moarte-i tezaurul
care-ascunde multe şi-nalte filosofii.

N-au rost îndoielile vestitorului
în faţa lumii care nu mai există.
Mama şi tata par sfinţii din pământul îndepărtat,
care semne de pace îmi fac,
semne de pace şi-atât.

Corneliu Popel - Biografie

Corneliu Popel s-a născut pe 19 ianuarie 1950, în Darabani, Botoșani. A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din Botoșani, condus de Lucian Valea, care i-a fost și profesor la liceul din Darabani. Tot sub îndrumarea lui Lucian Valea, a debutat, licean fiind, în ziarul „Zori noi” din Suceava (1965). După absolvirea Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1973), este profesor de limba și literatura română la școala din satul Runcu, comuna Țibana, județul Iași. Și-a publicat poemele în mai multe reviste din țară: „Amfiteatru”, „Clopotul”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Hyperion” și altele.A murit prematur, din cauza unei boli ereditare, în 18 iunie 1978.

A reușit totuși să publice în timpul vieții două volume de poezie: Frații mei blânzi (Editura Junimea, Iași, 1974); Aurea saecula (Editura Junimea, Iași, 1977). După moartea poetului, apar alte câteva cărți: Elogiul înțelepciunii (Editura Junimea, Iași, 1979); Voce eternă – Pro Patria (Editura Junimea, Iași, 1985); Boema de fier. „Cel fără de prihană” (Editura Eleusis, Iași, 2007).
Este prezent în antologiile: Peisaj sucevean (Suceava, 1967); Poezia ieșeană contemporană (C.J.C.P., Iași, 1968); Cerul în apă (Editura Junimea, Iași, 1970); Tineri poeți români de dincolo de Styx (antologie de Gellu Dorian; Editura Timpul, Iași, 1998).
„Curată, simplă, directă, de un lirism de bună calitate, nedesuet, frizând genuinul” (Gellu Dorian), poezia lui Corneliu Popel stă sub semnul premoniției morții. Este, în versurile sale, o acceptare melancolică a trecerii, o intrare firească în tăcerea sepulcrală, o implicare ingenuă în scenariul irevocabil al stingerii.

Poem cu Robinson Crusoe - Paul Păun

Nu știu cum o să încep
dar știu că odată o să vă spun un lucru
care o să vă facă să ridicați gingiile
și să râdeți ca dulăii hămesiți
cu gura uscată.
o să vă spun un lucru de frecat pe mâini
fața voastră căzută în jos
să se întindă ca să încapă tot orașul în ochi
o să vă spun ceva cu femei care nu sunt nici neveste nici curve
despre femeile care le vedeți prin mașini
cucoanele
despre cucoane am să vă spun.

Nu știu cum am să încep
poate că încet ca de obicei
cu glasul ca de obicei domolit și plicticos
de exemplu poate că am să încep așa
că îmi aduc aminte de un băiat care descărca lemne dintr-o căruță
eu mergeam pe stradă cu costumul meu de robinson crusoe
și cum descărca lemne
am văzut prin pantalonii lui descusuți
o piele atârnată roșie și umedă în pantaloni
care se lovea de pulpele lui prăfuite
când arunca lemne peste căruță.

Nu mi-a fost milă.
Dar mi-aduc aminte și de șase haimanale
nu mai știu alt corp decât cu coaste și păr
și cu jeg
ei nu se dezbrăcau niciodată
dar de frig
când dormeau împreună într-un loc care nu pot să vi-l spun
numai de frig.

Câte unul își petrecea toată mâna
în căldura de sub hainele celuilalt
pălăriile le erau înfundate peste ochi
și nici nu se vedea dacă le e rușine

și a doua zi mâinile miroseau ca butoaiele de brânză.

Pentru ăștia toți
și pentru alții la fel de bătuți
la fel de hămesiți și de frânți
pentru voi toți
risipiți
pe care vă întâlnesc pe unele străzi de la piață
când merg în costumul meu de robinson crusoe
o să dezbrac femeile cucoane
după ce am să le scot din mașini cu două degete
o să le dezbrac și o să le arunc chiloții în dâmbovița
ca să vedeți și voi, să vedem și noi
carnea puțin pudrată de pe corpul lor nemuncit
ce întinsă le e pielea pe pulpele lor frumos răsucite
ce albi le sunt dinții
ce udă le e limba când se zbate între mustăți ca un pește
ce cald e sub brațele și sub picioarele lor
și dacă vreți
să vă închideți fălcile sub brațele și sub picioarele lor
o să puteți
lor o să le placă
și o să puteți, pe lângă buzele lor
să vă plimbați mustățile voastre cu miros de tutun și de ploaie
să le molfăiți toate încheieturile
să le urzicați cu obrajii și cu părul
n-au să țipe oițele
și când au să plece acasă pe jos fără chiloți
și noi o să rămânem cu fața pe trotuar
o să ne gândim mai potoliți la ziua de mâine
noi care ne împiedicăm de hainele și pielea noastră atârnate pe umeri
care ne stăm singuri în piept
ca bolovanii de gâtul înecaților
grei
noi, care ne tragem singur la fund
așa am să vă vorbesc
și voi poate că o să tăceți cu gâturile înnodate.

Poate că are să fie apă; lângă noi.

În noaptea aceea - Paul Păun

În noaptea aceea, pentru prima oară
lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă
şi în inima ei, ca o largă prăpastie
s-a deschis aşteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară
cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci
ca pe un oraş înecat
purtător de oglinzi şi blesteme.

Aveam
o misterioasă întâlnire cu noaptea
atunci
când pentru prima oară lumea s-a oprit
ca să mă aştepte.

Îi spuneam în gând
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantomă,
ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale
arborii fără rădăcină ai delirului
ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.
Eşti uneori palidă de febre
şi eu
sunt atunci un om al febrelor, al morţii;
eşti uneori
caldă ca subsuorile femeilor
profundă ca pădurile agitate de vânt
şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate
şi forţele de fier ale naturii.
Eşti uneori lumina asta tristă, interioară
când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate,
când fruntea trece printr-o oră mai rotundă,
mai umană,
când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de rezonanţă,
când buzele-mi sunt albe.
Atunci, îmi place să ştiu
că port pe ele o sămânţă incendiară
îmi place să ştiu
cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus
sunt poet
ca şi cum mi-aş fi spus numai mie
şi pe obraz, sub flacăra lunii,
genele grele umbreau
o descrescândă orgă, tremurătoare.

Ieșit din apele tale - Paul Păun

Ieșit din apele tale, adolescență,
mai port pe piele sarea lor amară
mai port în mine un oraș înecat
pe care l-am lăsat în întuneric.

Tu, alb oraș înecat în adolescență!
Nopțile lungi cu subsuorile goale
ceața lor luminoasă
străzile tale cu miros de salcâmi
dulci, plouați, și de buruiană,
am ieșit din valuri și le-am lăsat
la fund, cu luminile stinse;
dar drumurile mele și vorbele tari
care m-au rupt și m-au adus între oameni
de la tine au pornit
de la revoltele tale incerte.
Oraș stufos
tremurător și fluid
ca frunzele-n oglinzile din ape,
ce ondulate străzile tale,
ce străzi câinești
ce lucitoare noroaie
joacă la fund, înecate cu tine!

Ca un stol amețit năvăleam pe străzi
buimac de vânt și de lumea de sticlă.
Ca două porumbițe, joase, fluturau
mâinile sburând lângă pulpe.
Mă întâlneam cu visele mele
pe jumătate goale, pe jumătate stinse și uitate,
purtam în ochi sburdalnice fantome
și le suflam în lume
și muzica din sângele meu
era muzica din spumele lor risipite.
Mângâiam aerul moale al verii
și sub palma mea
rămânea un șold de femeie
și fluturi sburau
sub sărutările mele.
Și numai ostenit ca de-o comoară
ridicând pleoapele
făceam dimineață.

O, cât de mult iubeam pleoapele grele
și diminețile din pânză de păianjen.
În firele lor se destrămau misterele
se răsuceau ulițele
se aburea orașul cu ceață
și-n tot orașul numai gârlele trăiau
numai picioarele podurilor, tulburi.
Ieșeau pe teren personagii secrete
și toți sălbatecii mei bălăceau în noroaie
și gârla alerga ciudat colorată
și vagabonzi păroși intrau
în trupurile scuturate ale copacilor
intrau
în picioarele podurilor tulburi.
Și nimeni nu era atunci atât de
mare, nimeni nu știa
fericirea mea de Robinson Crusoe:
țineam pământul între firele genelor
și populam cu mine toată lumea.

Iar când
treceau femeile pe podul meu
cu umerii obrajilor înalți,
cu haine de mătase curgătoare,
cu umbletul lor somnoros,
cu buzele mate
cu aerul din jurul lor o nebuloasă fierbinte,
un monstru aprins și frenetic sărea
batjocoritor și solemn
ridica pălăria
și părul sălbatec râdea hohotind
până la degete
până la glezne.
Grozav le iubeam!
Cu o cavalerească cruzime,
cu o înfricoșătoare duioșie,
le vorbeam despre dragoste
ca despre o crimă de artă.

- Ce frumos, spuneam,
aș face boabe de cafea din părul tău
și le-aș râșni și le-aș bea calde!
Ce frumos, degetele tale lungi
le-aș sfâșia până la umeri
și aș flutura
cu ele, sângerânde serpentine!
Ce frumos, fesele tale ca doi copii adormiți
le-aș gâtui și le-aș svârli în gârlă.
Te iubesc, femeia mea,
te iubesc,
cum iubește asasinul carnea și cuțitul.
O,
ca un șoarece de câmp m-aș hrăni
din lanul de ovăz al pântecului tău,
ca un rătăcit prin păduri aș ronțăi
rădăcinile tale ascunse în glezne!
O, dă-mi, iubita mea,
dă-mi fruntea, umerii, buzele tale
să le împart ca proclamații incendiare!

Purtând aprinse în brațe femeile mari
ieșeam din vis într-un oraș bătrân,
uscat,
pregătit pentru incendii.
Și pentru că plămânii mei erau în flăcări
și pentru că-n mănușile vorbelor
pusesem
carne și mâini,
veneau să stingă focul
pompierii societății ultragiate
cu sprâncenele cărunte trase peste ochi
se apropiau de patul funebru al inimii mele
și
ai să spargi sare, Robinson Crusoe,
ai să-ți numeri zilele
și ai să blestemi
tinerețea asta murdară!

Din volumul Plămânul sălbatec (1939)

Paul Păun - Biografie

Paul Păun (născut Paul Zaharia pe 5 septembrie 1915, București și decedat la 9 aprilie 1994, Haifa) a fost un artist și poet suparealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie. Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost.

De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele “lovaje” și “desene infranegre” și a inventat “afumăturile”(sticle de lampă cu gaz afumate).
El a considerat arta “o invazie pe tărâmul imaginarului", “o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente”.

Poezii:

Plămânul sălbatec, Tipografia Bucovina, București, 1939 (cu două guașe de Jules Perahim).
Diamantul conduce mâinile, în colaborare cu Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, manuscris, Colecția suprarealistă, București, 1940.
Marea palidă, Colecția suprarealistă, București, 1945.
La vie exterieure, 1948.
La rose parallele, Haifa, 1975.

Proză

Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum și Virgil Teodorescu, Colecția suprarealistă, 1945.
Les esprites animaux (Spiritele animale), Colecția Infra-Noir, 1947.
La conspiration du silence (Conspirația tăcerii), Colecția Infra-Noir, 1947.
L’Infra-Noir (Infra-negrul), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947.
Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu și Dolfi Trost, Colecția suprarealistă, 1947.