1944, în București, sub bombardament.
E cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi:
îmi amintește un nobil tablou, poate pe acel cu sfânta fecioară
care, desprinsă din cadru, umblă pe pământ cu piciorul gol,
mângâind fire de iarbă nouă și stele de mușețel.
Oamenii au plecat; orașul e numai lumină și tăcere.
Zidul din coasta casei își arată rănile, nesinchisit ca Iov,
se apleacă asemeni greșelilor ce nu pot fi îndreptate,
dună de voită singurătate...
Amintirea în piept stă înfiptă în același loc,
E, totuși, cea mai frumoasă dimineață de iulie din câte pot fi
poate că e ultima dimineață de iulie pe care o trăim...
Lumina și tăcerea stăpânesc orașul,
oamenii l-au lăsat să-și înfrunte singur
destinul hain.
........................................................................
Sunt ca o soră de caritate la căpătâiul unui străin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează