Visul poetului - Vintilă Paraschivescu

Părea că o navă cu pânza curata
îl duce -
în juru-i talazuri se-nalță și cântă,
dar nava voinică le sparge, se-avântă,
și-ajunge acuma la țărmul de piatră,
în port.
Coboară:
o țară bizară!
Cu flori și fecioare.
Cu râuri albastre, prin maluri de marmoră roză
cu pajisti imense ce-adie parfum de mimoză -
și pasul și-l poartă agale
pe mândre alee,
sclipind în nisipuri de aur.
Și merge,
și merge -
dar noaptea-și azvârle hlamida ei fină,
țesută din umbră și flori de lumină;
departe,
acorduri de harfe
se-aud, în surdină,
în zare;
sub raze de lună
izvoarele taina-și adună,
și noaptea-i ridica fantastic în față.

Palate de marmoră neagră cu turnuri pierdute în ceață -
pe marginea lacului sumbru o barcă de fildeș îl cheamă,
el nu se oprește,
ci trece prin codrii de-aramă,
al căror desiș îi sfarmă
Lumina de lună.
Și-acuma se-adună,
pe ceruri furtună -
văzduhul se-aprinde și urlă.

În fugă se-ntoarce pribeagul
și vede
palate-n ruină căzute,
izvoarele reci și tăcute,
copaci fără frunze plângând ca de moarte,
și dornic mai cată pe drum
aleea de aur și parcul cu roze,
acuma topite-n cenușe și scrum
în juru-i se-ntinde pustiul
cu lacuri și râuri uscate
și-aleargă pribegaul sub cerul pe care furtuna
se-abate.
Și-ajuns-a bătrân
în alba cetate,
în port
ruina grozavă ce pare
o criptă imensă de mort
cu ochii zadarnic cătând frumusețea,
zdrobit, fără voce, el cade pe țărmul de piatră
și plânge.