Și ploaia vine albă, densă, caldă
pe culmi, peste poieni, peste genuni
stau arborii cu palmele întinse
și-un foșnet larg prin cetiniș răsună.
Alunecând printre nervuri și aripi
ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
și cețuri albe se preling din piscuri
și-n ceață, însetați, rotesc vulturii.
Și vine-un ceas când umbrele pășesc
printre copaci, ca vulpile roșcate -
când peste ramuri plouă cu-nstelări
și totul iese din singuratate -
Un ceas când mușchiul fumegă ușor,
când lemnul viu, lovit de stele, sună,
când cerului îi este dor de munți,
iar munților le este dor de lună...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează