Neguțătorul de săbii - Ilie Constantin

1.
Demult, într-o cetate fără vreme
trăia un om ciudat, un neiubit,
pe care-l pomeneau cumplit blesteme
și bănuieli îl ocoleau cumplit.

Neguțător de săbii și pumnale,
străin de toți, însingurat, uituc,
prin larme de bazar călca agale
Cu urme tăinuite sub papuc.

Și fața lui se întorcea-n uitare,
fără de văz, în sine navigând,
de parcă asculta fără-ncetare
rostit de mii de voci același gând.

La început cătare-avu destulă
negoțul lui, și nesecat dever,
jur împrejur cetatea nesătulă
cerea surâsul spadelor, sever.

Și luptători pieriseră-n tăișe,
copiii celor morți creșteau bărbați.
Doar omul cu privirile piezișe
Sta neschimbat prin mulții ani schimbați.

Din vârsta lui oprită, nefirească,
un cerc de teamă se lărgi
treptat în preajmă, năzuind să se lărgească
de parcă timpul s-ar fi depărtat.

Ei blestemau ființa lui, neruptă
de nici un semn și fără-ncovoieri
și-l bănuiau de mult că se înfrupta
din roade care nu cresc nicăieri.

Și ce putea să fie acea hrană
ce-l veșnicea? Nu anii lungi, rămași
din vieti de tineri fără de prihană
adăugați la viața lui - urmași?

Sta printre panoplii neguțătorul
rememorându-și straniul destin.
Trecutul se-ncâlcea cu viitorul
și însuși se pândea ca pe-un străin.

2.
Când se-ngusta de musulmani
Bizantul în sfinți trecându-și teama și-n statui,
el, tânăr sclav, se minuna ca lanțul
lent ruginea pe vie glezna lui.

Lipsit de nume nu se răzvrătise
și nici nu se-ntâmpase-a fi bolnav,
de-aceea îl uitaseră-n abise
stăpânii pe bătrânul-tânăr sclav.

Odată, hoinărind la întâmplare
prin scorburile minei, ca un duh,
răzbi sub constelațiile clare
și leșina pe stânci de-atât văzduh.

Când soarele i se opri în gene
mângâietor și proaspăt, se trezi;
străvechiul lanț se descleșta alene
și liberă sui întâia zi!

El într-un râu întârzie la scaldă
înfricoșat de tânărul său trup,
simțind sub pielea netedă și caldă
cum ritmurile sângelui irup.

Dar pentru ce pe el îl alesese,
și cine? Dăruindu-l din belșug
cu șir de vieți, prin generații dese
ce între naștere și moarte fug?

Era frumos. Iubi. Îi fu întoarsă
iubirea, pretutindeni, cu prisos.
Și viața lui din veșnicie toarsă
se adânci-n iubire nemilos.

Dar anii peste dragoste trecură,
femeia ca ninsoarea se topi,
iar el știa că îl privesc cu ură
și furie bătrânii lui copii.

3.
Atunci fugi în alt popor.
O limbă necunoscută îi sună-n auz
și viața lui păru că se preschimbă
cu noul grai silabisit confuz.

Și lesne-i fu cuvinte noi să-nvețe
pe gura unei noi femei, curând
și se ruga pierdut de bătrânețe
când noii fii încărunțeau pe rând.

Și părăsit de-atâtea ori cu sine
la capete de cicluri, mohorât,
el tinerețea ca pe o rușine
și-o tăinuse. Și-i era urât!

Nimic nu mai putea să-l mai încânte
și printre arme zăbovind deștept,
simțea un dor sălbatic să-și împlânte,
până la pumn, o sabie în piept.

Dar se sfia de propria ființă
ca de o platoșă de împrumut,
în trupul ne-ncercat de suferință
zăcea, ca într-o altă mână, mut.