Mai întâi pleacă buzele. Se retrag
ca dintr-un golf, din sărut -
apoi privirile se-nveşmântă-n mătasea
verzuie a lacului mut.
Tot mai rar mâinile ni se ating.
Mângâierile ca nişte stoluri
de migratoare, ne ocolesc
înghițite de goluri.
Tăcerilor le punem mănuşi;
surâsurilor, cu sânge rece, gheare.
Oriunde ne-ntoarcem uşi, numai uşi
și-n aer stalactite de sare.
O reţea de sârmă ghimpată - orele
și--ntre noi, ţara nimănui.
Odaia seamănă tot mai mult cu o piaţă
care aşteaptă statui.
Apoi vine şi-o zi cu mari clarităţi,
în care descoperim ce ştiam mai demult:
că rămân dintr-un ipotetic tumult,
două singurătăţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează