Ulcior cu garoafe - Ștefan Luchian

Emil Cioran

Când eram tânăr, nicio plăcere nu prețuia mai mult ca aceea de a-mi face dușmani. Acum, de cum îmi fac unul, primul gând e să ne împăcăm, ca să nu trebuiască să-mi bat capul cu el. Să ai dușmani reprezintă o mare răspundere. Propria povară îmi e de-ajuns, nu mai sunt în stare s-o duc pe a altora.

Trandafiri albi - Leon Biju

Sărutul - Nina Cassian

 Era iarnă-n pădure.
urșii albi - nămeţii
moţăiau în scorburi adânci.
Din negre şi crâncene crengi,
pădurea-şi suia pereţii.

Umblam, obosiţi de paşi
prin zăpada cea grea.
Lângă noi străjuia un copac,
ca un cerb uriaş.

Gura ta pe a mea s-a închis -
şi-o flacără mi-a lucit sub pleoape,
ca şi când, cu foşnet aprins,
o vulpe-ar fi trecut pe aproape.

(Poezie din volumul Versuri alese, 1955)

Epitalam - Romulus Vulpescu

Anotimp de iubire al apelor lungi
sunând toropit și prozodic în maluri,
când plouă cu astre-ostenite de vârstă,
întoarse în mâluri primare de fluvii...

Bogatele trupuri de carne lichidă
cu vinele verzi - somnoroase tulpine de lintiți;
artere submerse - liane de nuferi clorotici;
nervoase vibrări de unde subțiri și foșnite,
imensă-ncordare de fibre foind:
iuți păstrăvi, plevușcă futilă, bibani melancolici,
și somnii placizi - acuaticii mușchi răscoliți;
crap matur, viclean - o, monstruos biceps al deltei!

Periodic răstimp al apelor calme,
cu mari înfloriri germinale de icre:
maci roșii și negre lalele - pretexte vitale;
și sălcii sumare-așteptând despletite
fecunda plecare-a polenului - ploaie
întoarsă în mâluri primare de fluviu...

Plastic și lin, căprioare-fecioare-ngenunche
să soarbă mult-nobilul filtru de dragoste.
Boncăluiesc lizierele codrilor umbrei:
cerbi rămuroși așteaptă ceremonia primitivă.

Omul coboară spre mare, delungind malul drept,
stârnind prelungi îmbrățișări de buruieni și de floare.
Femeia urcă spre izvoare, mângâind malul stâng,
sărutând prelung nupțiale verbine, și iarba, cu tălpile goale.

Izvoarele pleacă din mu nte spre marile golfuri,
adună - din plantele sterpe, din luturi fertile -
ostrovul, beat de miresme, ce-așteaptă
perechea pornită să-l caute.

Steaua polară e veșnic deasupra:
aceeași,
singură.

(1959)

Postura - Nina Cassian

Ne podidise vântul: curgea din zare-n zare

și-şi năpustea puhoiul sălbatic spre zenit.
Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare.
Eram atât de firavi în parcul răzvrătit,
încât simţeam nevoia să devenim romantici,
să facem faţă-acestei măreţe înscenări.

Eram atât de singuri sub arborii gigantici,
înnebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remuşcarea că stăm aşa, degeaba,
cu inima căruntă, severă, de prisos,
în timp ce, răscolită, bătea în maluri apa,
în timp ce era totul atâta de frumos.

... Ne-am sărutat atuncea cu buzele stângace,
cu mimica iubirii ştiută pe de rost, -
curgea în ceruri vântul, se mistuiau copacii,
și ne gândeam departe, la ceea ce-ar fi fost...

Drum de iarnă - Tudor Arghezi

Decembre, ca un paradis

de marmuri și scântei,

hlamida și-a deschis,

și dintre tei,

un vaiet lin de clopoței

suspină-abia, ca-n vis.

Deasupra nopților s-a-ntins

legendă ideală,

și nu e suflet neatins,

oricât de stins,

de diafana ei petală,

în care să nu fi descins

lumina siderală.

E feerie de argint

cristalizat în țurțuri lungi

și pe cât ochii ți-i alungi,

pe cât ajungi,

e marmur alb, neprihănit,

pustiu și nesfârșit.

În umbra lămpilor cernite

se varsă vis în cupe noi,

și capetele mult iubite

se-nvecinesc pe nesimțite,

ca niște frunze de trifoi.

Feți dulci, o clipă-ndrăgostiți,

pe-atâta farmec și senin,

fiți, cel puțin,

voi, fericiți!

Luciditate - Nina Cassian

Cuvintele tale: „alături”... „mereu”...
să nu le mai spui. Nu minţi.
O, dragul meu,
curând nu vom mai fi.

Chiar dacă moartea ne lasă
liberi sub soare,
cu pâine pe masă,
cu vinul cel dulce-n pahare,

Tot o să treacă iubirea... nici n-o să ştim.
Fără de veste-o să treacă...
pe-aprinsul nostru chilim
se lasă-o lumină săracă.

Ne vom privi. Eşti acelaşi, acel
pe care l-am strâns în adânc...
și sunt toate la fel.
Şi iată - nu te mai strâng.

Ca o apă se smulge din noi
iubirea... pe ţărm am rămas.
Fără zâmbet, ca stâncile... valul s-a tras...
nu mai suntem amândoi.

Fidias la picioarele Venerei - Romulus Vulpescu

Ochii tăi îi vreau, ochii - albaștri de khol;
glezna să-ți mușc, glezna - când treci;
sânul să-ți spurc, lilialul sân gol,
cum cel de pe urmă din greci.

Să ți le prind la buric, pe pântece,
ți-am târguit scut rotund, policroamele sticle...
de ce-mi scuipi obrazul de spân, de ce
te-a răstignit robul bărbos al lui Pericle?

Vâslașii din Nubia gem de eforturi pe rame,
trirema ne-așteaptă de cedru și purpură.
Gladiatori, proxeneți, Roma au să ne-aclame:
Constelațiile, uite, se turbură!

În fiecare zi - Romulus Vulpescu

În fiecare zi, ne batem joc
de păsări, de iubire și de mare,
și nu băgăm de seamă că, în loc,
rămâne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
pe care-l anulăm cu-o șovăire;
ne reculegem într-un cerc închis
ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac,
însingurați în doi, din lașitate,
mințindu-ne cu guri care prefac
în zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
de păsări, de iubire și de mare,
și nu ne dăm seama că, în loc,
rămâne un deșert de disperare.

Amintiri despre Eminescu - Iacob Negruzzi

Pe la sfarsitul lunei fevruarie sau inceputul lunei martie 1870, ma intorceam intr-o seara acasa de la o adunare. Plecasem mai devreme decat se obisnuieste, caci scriind pe atunci idila Miron si Florica eram toata ziua preocupat de poema mea. Ajunsesem la cantul din urma si cugetam pe care din sfarsiturile ce mi se infatisau in inchipuire era mai bine sa alerg. Acasa ma pusei la gura sobei si lasam sa-mi treaca dinaintea ochilor deosebite imagini din idila mea - petrecere ce are un farmec nespus pentru oricare autor. Aruncand ochii din intamplare asupra mesei mele de lucru, vazui o scrisoare nedeschisa, pe care nu o bagai in seama. Era adresata "Redactorului Convorbirilor literare" si scrisa cu litere mici si fine ca de o mana de femeie. Mi-am zis ca trebuie sa fie de la una din numeroasele poete tinere din provincie care voiau sa li se tipareasca versurile in revista noastra. Deschizand plicul, gasii o scrisoare impreuna cu o poezie intitulata Venere si Madona, amandoua iscalite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenta a fi real, ci imi paru imprumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea sa se dea pe fata.
Deprins cu pacheturi intregi de versuri si proza ce-mi veneau zilnic, ma pusei sa cetesc cu indiferenta Venere si Madona, dar de la a treia strofa care incepea cu versurile:

Rafael pierdut in versuri ca-ntr-o noapte instelata,
Suflet imbatat de raze si d-eterne primaveri...

interesul mi se destepta si merse crescand pana la sfarsit. Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori in sir, iar a doua zi des-de-dimineata m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul in mana.
-In sfarsit, am dat de un poet, i-am strigat intrand in odaie si aratandu-i hartia.
-Ai primit ceva bun? raspunse Maiorescu, sa vedem! El lua poezia si o ceti, apoi o ceti si a doua oara si zise:
-Ai dreptate, aci pare a fi un talenti adevarat. Cine este acest Eminescu?
-Nu stiu, poezia e trimisa din Viena.
-Foarte interesant, zise inca o data Maiorescu, lasa manuscriptul la mine. Peste cateva zile, fiind adunarea Junimii si Maiorescu cetindu-ne versurile Venere si Madona, toti, si mai ales Pogor, au fost incantati de acest poet necunoscut.
Imi pare foarte rau ca printre hartiile mele n-am mai putut gasi scrisoarea lui Eminescu care a intovarasit poezia Venere si Madona, cac era tot atat de originala si de interesanta ca si poezia insasi. Eu i-am raspuns felicitandu-l de succesul ce avusese versurile sale in Junimea, i-am expus parerile Societatii, observatiile critice ce se facuse, l-am indemnat sa cultive talentul sau si am sfarsit cerandu-i amanunte despre viata si ocupatiile sale din Viena. La toate aceste Eminescu nici n-a raspuns, dar peste catva timp imi trimise o a doua poezie intitulata Epigonii, care iarasi a facut mare efect in Scoietatea noastra din cauza frumusetei versurilor si originalitatii cugetarii. Negresit ca in fond nu era cu putinta sa ne unim cu parerile lui Eminescu, O societate in care critica juca un rol asa de insemnat nu putea considera ca autori de valoare pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac etc, din care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai simpla de mediocritate, dar, tiind seama de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar in fruntea Convorbirilor, unde tipaream versuri foarte rareori, numai in cazul cand credeam ca ele au o valoare deosebita. In scrisoarea ce i-am adresat atunci, desi i-am laudat poezia, i-am aratat indoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cantati de dansul si eram curios sa aflu ce efect i-a facut critica Junimii. Raspunsul ce l-am primit de la Eminescu l-am regasit, si socot ca este interesant de a-l reproduce aici in intregul sau. Iata-l:

Viena in 17/6/1870

Scumpe Domnule Redactor,

Alles in Deutschland hat sich in Prosa und Versen verschlimmert
Ach und hinter Uns liegt weit schon die goldene Zeit
(Proza si vers, in Germania, se strica in ultimul timp,
Si-n urma, vai, ramas-au zile de aur)

Intr-adevar asa isi incepe Schiller Ieremiada, numai ca el facea un compliment trecutului, pe cand, aplicat la noi, romanii, mi se pare a fi un adevar. Daca in Epigonii veti vedea laude pentru poeti ca Bolliac, Muresan si Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta, cu care lucrau ei. Noi cesti mai noi cunoastem starea noastra, suntem treji de suflarea secolului, si de aceea avem atata cauza de a ne descuraja. Nimic, decat culmile stralucite, nimic, decat constinta sigura ca nu le vom ajunge niciodata. Si sa nu fim sceptici. Atata lucru, cele mai multe puteri sfaramandu-se in van in lupte sterile, cele putine descuragiate, ametite de strigatul gunoiului reinoata asupra apei. Imi place sa cetesc printre sire. Desi d-voastra cercati a rade in Copii, totusi adesea vad descuragiarea interna, convictiunea amara ca nu veti putea ajunge la ceva cu ele - caci e o generatiune aceea cu care va luptati.
Intre corespondentele Redactiunii am vazut un raspuns catre V. Dim. Daca e Vasile Dimitrescu acela caruia i-ati raspuns, as vrea a va aduce aminte ca o respingere prea aspra il poate face sa se indoiasca de sine insusi, si ca poate e rar un om care sa se descurajeze mai usor ca Dimitrescu. Altfel veti fi bagat in seama cum ca are mult talent, desi fantasia ineaca reflectiunea. Numai, drept vorbind, mama imaginilor, fantasia, nu imi pare a fi o conditiune esentiala a poeziei, pe cand reflectiunea nu e decat scheletul, care in opera de arta nici nu se vede, desi palidele figuri ale unor tragediani isi arata mai mult oasele si dintii decat formele frumoase. La unii predomina una, la altii alta; unirea amandurora e perfectiunea, purtatorul ei, geniu. Dumitrescu nu e un geniu, desi e poet.
Poate ca-mi o veti tine de rau ca v-am facut observatiunea aceasta, dar am cumpanit respectul ce vi-l datorez cu iubirea ce am pentru descurajatul meu amic. Daca e rau ca sa predomine iubirea, imi retrag cuvantul si Va rog a crede ca n-am spus nimic.
Poate ca Epigonii sa fie rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a precedesorilor nostri si lucrarea noastra, trezita, rece. Prin operele liricilor romani, tineri, se manifesta acel aer bolnav, desi duce, pe care germanii il numesc Weltschmerz. Asa Nicoleanu, asa Skelitti, asa Matilda Culger, e oarecum constiinta adevarului trist si sceptic invins de catre colorile si formele frumoase, e ruptura intre lumea bulgarului swi lumea ideei. Precedesorii nostri credeau in ceea ce scriau, cum Shakespeare credea in fantasmele sale, indata insa ce constiinta vede ca imaginile nu sunt decat un joc, atunci, dupa parerea mea, se naste neincrederea sceptica in propriele sale creatiuni.
Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiunii noi, si cred cu drept.
Inca una. Mi se pare ca strofa a treia nu se prea potriveste cu intregul. Se poate cum ca numai mi se pare, se poate cum ca si multe altele mi s-o fi parand bune, si or fi rele; in fine, ceea ce nu se va potrivi puteti sterge in buna voie. In caz de a sterge strofa a treia, apoi veti fi bun de a corege intr-a patra vorba zidea in zidind: "Eliad zidind" ... Admitand strofa a treia ar suna mai bine, corespunzator astfel.
Va rog de indulgenta pentru timpul cat vi-l rapesc cu cetirea epistolei mele si, incredintandu-va despre deosebita stima ce Va pastrez,
Raman al D-voastra
M. Eminescu

N.B. - In caz de a-mi raspunde in corespondenta redactiunii, veti binevoi a o face fara loc si nume sub cifra Y.Z.

Poeziile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decat cele ce primeam obisnuit de la toti autorii, faceau sa ma interesez tot mai mult de acest tanar poet. Avand a pleca in acea vara la bai in Austria, hotarai sa ma opresc la Viena catva timp pentru a face cunostinta cu Eminescu si a petrece cu dansul o bucata de vreme. Dar nu l-am instiintat de sosirea mea, voind sa-i fac o surprindere. Ajuns la Viena, ma dusei la cafeaua Troidl din Wollzeile, unde stiam ca este locul de adunare al studentilor romani si ma asezai la o masa deoparte langa fereastra, de unde, fara a fi bagat in seama, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau intre dansii romaneste. Erau multi adunati in ziua aceea, unii apareau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, incat imi zisei ca Eminescu nu poate sa fie printre dansii. Deodata se deschide usa si vad intrand un tanar slab, palid, cu ochii vii si visatori totodata, cu parul negru, lung, ce i se cobora aproape pama la umeri, cu un zambet bland si melancolic, cu fruntea inalta si inteligenta, imbracat in haine negre vechi si cam roase. Cum l-am vazut, am avut convingerea ca acesta este Eminescu si, fara un moment de indoaiala
m-am sculat de pe scaun, am mers spre dansul si intinzandu-i mina, i-am zis:
-Buna ziua, domnule Eminescu.
Tanarul imi dadu mana si privindu-ma cu surprindere ...
-Nu va cunosc, raspunse el cu un zambet bland.
-Vedeti ce deosebire intre noi, eu v-am recunoscut indata.
-Poate nu sinteti din Viena.
-Nu.
-Dupa vorba sunteti din Molodova ... poate din Iasi?
-Chiar de acolo
-Poate sunteti domnul ... Iacob Negruzzi? zise el cu sfiala
-Chiar el.
-Vedeti ca si eu v-am recunoscut?
La auzul numelui meu, latit intre tinerimea studioasa din cauza Convorbirilor literare, studentii romani din cafenea se gramadira imprejurul nostru si Eminescu mi-i facu cunoscuti. Cei mai multi erau din Transilvania si Ungaria, cativa din Bucovina.
-Imi pare rau ca Slavici a plecat din Viena in vacante, zise Eminescu, as fi dorit foarte mult sa faceti cunostinta lui. Eu cred ca Slavici este un scriitor cu viitor, el cugeta drept, are idei originale, si va scrie foarte bine cand va manui mai usor limba romana, de care s-a cam dezvatat in scolile unguresti.
Imprieteniti din cel dintai moment, am stat mai bine de o saptamana in Viena, petrecand tot timpul cu Eminescu, discutand impreuna despre trecutul si viitorul romanilor, despre razboiul franco-german ce tocmai izbucnise si pasiona toata lumea, si mai ales despre literatura noastra nationala.
Pe Slavici l-am cunoscut numai la intoarcerea mea de la bai si l-am indemnat sa scrie un studiu comparativ intre cele doua popoare conlocuitoare, romani si unguri, la care se refera si un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu dupa intoarcerea mea la Iasi si pe care o reproduc mai jos.
La despartirea noastra intrebai pe Eminescu daca i-ar placea sa se aseze in Iasi cand va sfarsi studiile sale.
-As veni bucuros, imi raspunse el, caci Societatea Junimea are pentru mine o mare atractie, insa mai tarziu. Deodata ne-am inteles cu Slavici sa punem in miscare pentru anul viitor o mare intrunire a studentilor romani din toate partile la mormantul lui Stefan cel Mare din Manastirea Putna. Cand ne-om fi indeplinit aceasta datorie, vin.
Eminescu imi povesti cum voiau sa organizeze acea serbare si-mi fagadui, asupra ei, o mica notita pentru Convorbirile literare, pe care mi-o si trimise. Este articolul subsemnat cu litera "E" si publicat in numarul din 15 septemvrie al revistei. El mi-a trimes cu urmatoarea scrisoare:

Viena, 16/4 septembrie 1870

Scumpe Domnule Negruzzi,

Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel un individ care crede ca se cunoaste bine pe sine, care-si urmeaza linistit trebile lui, ori concrete, ori abstracte, tesaturi de painjini filosofice sau poetice, se trezeste intr-o buna dimineata cu o intamplare oarecare -in sine aceeasi pentru toata lumea - ca starneste in el porniri de care nici nu visa macar ca exista in sufletul lui; aceasta intamplare nimiceste toate tesaturile combinate de mintea lui, si el singur se trezeste deodata ca e alt om, adesa negatiunea individualitatii lui de pana atuncea. In fine, schimbari de astea psihologice de s-ar intampla numai sporadic pe ici, pe colea, in individul cutare ori cutare, ar fi calea-valea, dar popoare intregi sa le vezi suferind de aceasta metempsicosa, ori cum pustia i-as mai zice? Ai crede ca sufletele germanilor au trecut in animale, si sufletele animalelor in germani.
O, tacutii, ganditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei? Va incredintez ca nu-i mai gasesti in nici o manifestatie a vietei lor. Ziarele germane sunt mai chauviniste si mai oltrone decat toate - decat ale noastre, chiar implicand Columna. "Die welschen Mordbrenner!" - iata titlul unui articol de fond din unul din cele mai serioase ziare; jurnalul Baltter fur literarische Unterhaltung aduce totdeauna titlul cartilor ce ies la lumina: Das Germanenthum in Osterreich, Die Feuerprobe des Norddeutschen Bundes, Auf nach Frankcreich, Vorwarts!, Geharnischte Sonette, Der Krieg Deutschlands (Populatiile germane din Austria, Piatra de incercare a Federatiei statelor germane din nord, inspre Franta, inainte! Sonete in armura, Razboiul Germaniei) - 20 pana la 30 volume pe saptamana, toate de materia aceasta!
Inainte nu tineau la nationalitatea lor, fiindca nu prea aveau la ce tine! Toata lumea lega de numele de german epitetul nu prea magulitor de "Holzkopf". Azi lucrul se schimba. Azi ii veti vedea tot asa de tenaci, greu de desnationalizat, mandri de numele lor cum sunt francezii. Iata urmele ce intamplarile istorice lasa in viata psihica a popoarelor.
Daca e vreo fericire pentru care va invidiez intr-adevar, apoi e aceea ca puteti gasi in ocupatiuni literare multumirea aceea pe care realitatea nu e in stare a v-o da, la mine e cu totul dimpotriva; intr-un pustiu sa fiu si nu mi-as putea regasi linistea.
Veti vedea din stangacele schimbari si din neputinta de a corige esential pe Fat-Frumos ca v-am spus adevarul. De aceea, va rog, mai cetiti-l D-voastra si stergeti ce veti crede ca nu se potriveste, caci eu nici nu mai stiu ce se potriveste si ce nu.
In fine, am vorbit cu Slavici pentru articolele asupra ungurilor. Bietul om s-a cam descurajat cand a cetit studiile de Xenopol, pentru ca simtea ca nu o sa poata scrie niciodata astfel; dar asta a fost totodata impulsul de capetenie care-l va face sa va dea niste articole intr-adevar bine scrise si corect cugetate. Pentru asta insa si-a si destinat un timp de cateva luni pana la Craciun.
Alaturi cu povestea va trimit si o notita asupra serbarii de la Putna. Puneti sa o tipareasca cu litere cat se poate de mici, nu trebuie sa-i dati nici in cea mai externa aparenta o importanta pe care nu va fi capabila de a o avea.
In fine, rugandu-va sa ma iertati, intai: c-am scris asa de neglijent epistola, a doua ca va raspund asa de tarziu, a treia ca va rapesc atata timp cu ea - si incredintandu-va totodata despre afectiunea calduroasa ce v-o pastrez,
Raman al D-voastra prea supus,
M. Eminescu

Spre marea mea parere de rau am fost impiedicat de a ma duce la Manastirea Putna ca sa asist la adunarea tinerimii romane de la mormantul lui Stefan cel Mare, si astfel n-am mai vazut pe Eminescu pana la asezarea sa in Iasi, ce a urmat cativa ani mai tarziu. Insa in tot intervalul acesta am fost in corespodenta regulata cu dansul, si-mi aduc aminte ca eu il tot indemnam in scrisorile mele sa-si faca doctoratul, pentru a putea dobandi la Iasi o catedrala la Facultatea de Litere, dar Eminescu nu-mi raspundea deloc asupra acestui punct, viindu-i, se vede, foarte greu sa-si cercuiasca studiile, in marginile cele bine hotarate pe care le cere orice universitate pentru eliberarea unei diplome. Astfel Eminescu nu a dobandit niciodata vreun grad academic, cu toate bogatele cunostinte ce avea, mai ales in filosofie si istorie, si aspiratiile la o catedrala universitara- pe care, de altminteri, numai noi le aveam pentru dansul, iar el nu le avea deloc, recum indeobste nu avea nici o aspiratie - nu s-au putut realiza.
Venit in Iasi, el deveni in curand prieten intim cu mai multi membri ai Junimii, Miron Pompiliu, Bodnarescu, Creanga, si mai pe urma reinnoi prietenia cu Slavici, care si el veni la Iasi urmand invitarii mele. De pe la acestia am aflat cate ceva despre originea si viata trecuta a lui Eminescu, caci cu mine el nu vorbea niciodata de sine sau de ai lui.
Doua versiuni circulau despre originea familiei lui Eminescu. Dupa unii, bunul sau strabunul sau ar fi fost nturcul Emin. Acest Emin sau Emin-efendi, cum i s-ar fi zic, ar fi fost negustor ramas prin Moldova in timpurile cand relatiile noastre cu turcii erau mai stranse. Deprins cu noi, el si-ar fi schimbat numele in Eminovici, s-ar fi botezat, s-ar fi casatorit cu o romanca si s-ar fi asezat intai la Suceava si apoi la Botosani. Negresit ca, dupa cateva generatii, membrii acestei familii nici ar mai fi stiut de originea lor orientala, iar dragostea si respectul ce Eminescu le-a avut totdeauna pentru musulmani si dispretul sau pentur greci, evrei, bulgari si alte neamuri din Orientul Europei ce traise sub dominatia turceasca s-ar explica astfel prin atavism.
Aceasta versiune este insa cu totul imaginara. Dupa alta, poate mai intemeiata, da totusi nesigura, ce mi-a comunicat Slavici, familia lui Eminescu s-ar trage din unul din razboinicii cu care regele Carol XII al Suediei a scapat in tarile romane dupa batalia de la Pultava. Acest strabun al poetului nu a urmat mai departe pe regele sau, ci, insurandu-se la noi cu o romanca, a intrat in serviciul statului moldovenesc.
Stramosii lui Eminescu au ramas in Suceava dupa trecerea Bucovinei catre Austria si abia bunul sau poate abia tatal sau s-ar fi asezat in judetul Botosani, unde a trait pana la moartea sa, cautand mosioara al carei proprietar era.
Familia se numea Eminovici si, chiar acum, in zilele in care scriu aceste randuri, mai traieste cu acest nume un frate al lui Eminescu, ofiter in armataa romana. Mai tarziu am aflat ca si acesta ar fi adoptat numele Eminescu. Insa nu Eminescu insusi si-a schimbat terminatia din -ovici in -escu, ci precum mi-a spus-o odata singur, Aron Pumnul, invatatorul sau de limba romana de la Cernauti, unde il trimisese tatal sau sa studieze, l-a indemnat sa-si romanizeze terminatia. La Cernauti, viind odata o trupa de actori romani, sub directia doamnei Fanny Tardini, tanarul Eminescu a parasit scoala, din admiratie sau poate dintr-un amor precoce pentru una din actrite, si s-a tocmit ca sufleor, cutreierand cu acea trupa mai toate orasele romane pana ce, iarna, a ajuns la Bucuresti. Acolo, se zice ca din gaura de sufleor vedea foarte des o doamna sau o domnisoara frumoasa ce venea regulat la teatru in aceeasi loja de avanscena, si se aprinse de un amor platonic asa de mare pentur dansa, incat multe nopti le-a petrecut viitorul poet, dupa sfarsirea reprezentatiei, sub ferestrele femeiei adorate, fara ca aceasta sa aiba o idee macar de pasiunea ce inspirase.
Afland tatal lui Eminescu ca fiul sau se gaseste in Bucuresti, s-a grabit sa-l ridice din mijlocul actorilor si sa-l trimita la Brasov ca sa-si urmeze, in gimnaziul roman de acolo, invataturile intrerupte. La Brasov Eminescu a stat catva timp, apoi merse la Blaj, unde sfarsi studiile sale secundare si trecu in urma la Viena la Universitate, unde l-am gasit in vara anului 1870. Eminescu era atunci de 21 ani, nascut fiind in 20 dechemvrie 1849. Cu tatal sau impreuna, Eminescu nu putea trai din cauza vesnicilor aluzii inghimpatoare pe care acesta le facea fiului sau; dupa cum mi-a spus insusi poetul, acesti ghimpi au fost cauza principala pentru care viata in casa parinteasca i-a fost totdeauna nesuferita. Chiar cand se ducea in vacante la mosioara tatalui sau, el se aseza in sat intr-o casa de taran, iar alta datat statu o vara intreaga la stana, cu ciobanii.
Atat am putut afla despre intaile tinerete ale lui lui Eminescu.
Cand Maiorescu deveni ministru al Insturctiunii publice, Eminescu fu numit bibliotecar la Universitatea din Iasi, post foarte potrivit pentru dansul, caci acum avea si indestula vreme sa lucreze dupa voie si ocaziunea sa se adanceasca zile intregi in carti si manuscripte vechi - ocupatie ce ava pentru dansul un farmec deosebit, caci Eminescu a fost totdeauna mare admirator al trecutului, mai ales al Evului Mediu, si deplin dispretuitor al secolului nostru si al civilizatiunii moderne. In timpul cand era bibliotecar au inceput si amorurile cu Veronica Micle, care a murit in anul 1889, chiar cand incepusem a scrie aceste amintiri. Veronica era de mult cunoscuta Junimii, din anul 1864, cand figurase, la varsta de 14 ani, ca martora principala in procesul lui Maiorescu. Foarte frumusica, vesela, spirituala, aceatsa fata fu maritata de mama ei la varsta de 16 ani cu Stefan Micle, batran profesor la Universitate. Intre nasii erau poate 38 de ani deosebire, de nu mai mult. In asemenea imprejurari, fiind dat si caracterul usuratic al acestei tinere femei, nu e de mirat ca ea nu se credea legata prin lanturile casatoriei pana intr-atata incat sa pazeasca cu stricteta credinta conjugala batranului Micle, pe care il considera mai mult ca un parinte decat ca un sot. Veronica nu a simtit un adevarat amor decat pentru Eminescu. In casa batranului Micle, Eminescu petrecea ceasuri intregi pe fiecare zi; acolo isi declama poeziile cu acea cadenta plangatoare care facea farmecul lecturei sale. Acolo si Veronica i-o fi ceti incercarile sale poetice, care pe ici, pe colo poate or fi fost indreptate dupa sfaturile lui Eminescu. Prin zilnicele lor relatiuni s-a dezvoltat aceasta violenta pasiune reciproca; tinerii amorezati isi jurara sa se casatoreasca dupa moartea lui Micle, ba inca Eminescu, cu fantezia lui nemasurata, temandu-se de pe atunci de posibilitatea unei despartiri despre eventuala lor casatorie, propunea ca amandoi sa treaca in secret la catolicism, din cauza ca aceasta lege nu admite divortul.
Pe langa scopul de a face din Eminescu un doctor in filosifie, poate ca si dorinta ce aveau cativa dintre noi, mai initiati in tainele vietei sale private, de a-l desparti de Veronica a fost una din cauzele pentru care Societatea Junimea se hotara sa trimeata pe Eminescu cu contributia membrilor ei la Berlin pentru ca sa urmeze studiile sale universitare.
La Berlin, Th. Rosetti, comisarul guvernului pe langa caile ferate Strousberg, intrebuinta pe Eminescu ca un fel de secretar priviat pentru a-i da ocazie sa aiba un mic salar. Dar zadarnic l-am trimes pe Eminescu la Berlin. Fie ca el nu se putea hotari sa se pregateasca pentru examenul de doctorat, fie ca pasiunea pentru Veronica il rechema inapoi la Iasi, el parasi Berlinul, fara chiar a ne preveni, si intr-o buna dimineata ne pomeniram cu dansul intors definitiv . Atunci, dupa staruinta noastra, el fu numit revizor scolar in judetele Iasi si Vaslui. In aceasta calitate, el calatorea din sat in sat,avea raporturi continue cu invatatorii, cu primarii, cu taranii, si se intari tot mai mult in dragostea sa pentru poporul de jos. De pe atunci dateaza inceputurile sale de poezii in forma populara, pe care mai tarziu le-a perfectionat asa de mult.Sambata seara venea obisnuit cu cateva poezii de acestea, carora Junimea le dadu epitetul de cantabile, fiindca adeseori le intonam in cor spre inveselirea tuturora si a autorului insusi, care, cand era bine-dispus, lua si el parte la cantarea comuna.
Asa mersera lucrurile pana la anul 1876, cand, partidul ros viind la putere, incepu sa prigoneasca fara crutare nu numai pe barbatii politici din tabara invinsa, dar si pe toti acei ce se bucurase catusi de putin de protectia acestora.
Pentru a avea cu ce trai, Eminescu, urmand invitarii lui Maiorescu, se aseza la Bucuresti, unde deveni redactor la jurnalul de opozitie Timpul. Prin faptul ca facea polemica zilnica cu partidul liberal, el imbratisa cu incetul cauza conservatorilor cu un fel de fantasie poetica, inchipuidu-si-i ca un partid de autohtoni in lupta cu altul ce s-ar compune mai alesdin persoane de origine straina. Cateodata, cand il apuca indignarea, el scria cate unul din acele articole polemice violente, pe care le admirau nu numai partizanii, dar chiar si adversarii sai, si mai ales C.A.Rosetti, seful partidului de la putere. Stiu de la intimi de-ai lui Rosetti ca acesta, in momentul cand ii soseau gazetele, lua totdeauna intai Timpul in mana si cetea articolele lui Eminescu de la un capat la altul, declarand despre poetul nostru ca are cea intai pana de jurnalist in Romania, desi era cel mai inversunat dusman al sau. In intervalul acesta Micle muri, si Veronica, libera acum, astepta cu nerabdare sa vie iubitul ei in Iasi si sa-si indeplineasca fagaduinta. Insa sentimentele lui Eminescu nu mai erau acele de odinioara. Absenta indelungata isi produsese efectele ei asupra imaginatieiimpresionabile a poetului. Se crede ca intai i-ar fi inspirat un amor trecator dna Mite Kremnitz, sotia doctorului Kremnitz, autoare germana plina de talent care traia in Bucuresti si care primea un cerc de aomeni de litere in casa ei, apoi i-a desteptat o pasiune puternica vaduva Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca. Acei care cunosc ca mine pe aceasta doamna, negresit foarte inteligenta, dar deloc frumoasa si mult mai mare de ani decat Eminescu, isi vor pune uimiti intrebarea cum de o asemenea pasiune a fost posibila? Si, cu toate acestea, niciodata Eminescu n-a iubit mai cu violenta. Poate insa ca si rezerva in care se zice ca s-ar fi tinut Cleopatra fata de Eminescu ar fi fost cauza inversunatei pasiuni a poetului. El se plimba nopti intregi inaintea casei Cleopatrei din str. Cometa " pe langa plopii fara sot ...", care gaseau cam acolo unde astazi se ridica statuia lui Lascar Catargiu, o urmarea pretutindeni, ba i s-a intamplat sa petreaca o noapte intreaga, de cu seara pana in ziua, ascuns in bucataria iubitei sale, numai spre a o zari un moment. In aceasta perioada Eminescu a compus cele mai frumoase si mai desavarsite poezii, acele care au pus pecetea geniului pe scrierile sale si i-au statornicit reputatia de mare poet.
Veronica, din Iasi, afland desigur despre noua pasiune a lui Eminescu, se repezi desperata la Bucuresti si se vede ca pe un timp scurt ea il putu iarasi atrage spre dansa. Dar dupa intoarcerea ei la Iasi, cu disparitia farmecului prezentei, disparu din nou afectiunea lui Eminescu, si de asta data pentru totdeauna. Desperarea iubitei, inselata in visurile si asteptarile sale, tinu mai multi ani, in care ea se planse in versuri de amorezul ei necredincios, pana cand, natura usoara a Veronicai invingand, o facu sa se mangaie si ea de parasirea iubitului ei. Ca inca de pe atunci facultatile mintale ale lui Eminescu incepu a simti intaile incercari ale boalei care se pregatea arata si ocupatiile sale, ce se margineau aproape exlusiv la metafizica indiana si in general la mistere religioase. Pe mine ma puse intai pe ganduri si-mi stranse inima urmatoarea imprejurare. Viind odata in Bucuresti dupa ce nu dadusem ochi cu Eminescu mai bine de un an intreg, mersei sa-l vad la dansul acasa. Nu l-am gasit, dar am intrat in locuinta unde sedea. Era o odaita in fundul curtii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, in care rufe, carti, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stateau aruncate unele peste altele. Poate ca de luni de zile nu se mai maturase si curatise acea odaie, caci nu mi-aduc aminte sa fi vazut in toata viata mea, pana chiar si prin bordeie tiganesti, asa murdarie. Am plecat intristat si, cand a doua zi am intalnit din intamplare pe Eminescu pe ulita, el imi zise:
-Am auzit ca m-ai cautat ieri, ce voiai de la mine?
-Voiam sa te vad, nu te-am mai vazut de un an.
-Asa! exclama el cu mirare...
Poate ca nu avea nici o idee ca trecuse atata vreme de cand nu ne mai intalnisem.
Intr-o notita ce am publicat in Convorbiri literare cu ocaziunea mortii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iasi in luna iunie 1883, cand s-a tinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Stefan cel Mare ce se ridicase pe piata Curtii domnesti. Eminescu isi regasi atunci prietenii sai intimi, pe Creanga, pe Miron Pompiliu, pe ceilalti, cu care petrecu vreo zece zile. In o Junime numeroasa ce se tinu la mine, el ne ceti, in aplauzele entuziaste ale Societatii, cunoscutele sale versuri in forma de Doina

De la Nistru pan' la Tisa
Tot romanul plansu-mi-s-a...

pe care serbarea i le inspirase. Foarte caracteristic este ca, desi tirmes de jurnalul Timpul pentru a scrie corespondente despre festivitatile din Iasi, el nici macar se duse sa asiste la inaugurarea statuii,ci , in timpul cand mii si mii de oameni se gramadeau inaintea Palatului domnesc si ascultau discursurile patriotice ce se rosteau, el petrecea singur la Borta Rece cu un pahar de Cotnar.
Abia trecuse opt zile dupa intoarcerea sa in Bucuresti si primii o scrisoare de la dna Maiorescu, prin care aceasta imi da trista stire ca Eminescu a innebunit; ca el isi inchipuieste a fi calugar, binecuvantand pe oricine intalneste si soptind rugaciuni. Dna Maiorescu imi cerea sa incunostintez pe rudele lui Eminescu despre aceasta mare nenorocire. Eu, stiind ca rude de ale lui Eminescu nu traiesc prin Iasi si neavand o idee care din fratii sau surorile lui sunt in viata si unde se gasesc, m-am dus chiar in seara cand am primit scrisoarea la Veronica Micle, spre a cere deslusiri, inchipuindu-mi ca ea trebuie sa-i cunoasca bine pe toti. Am gasit pe Veronica jucand carti cu un tanar ofiter. Eu totusi cautam sa o pregatesc incetul cu vestea nenorocita despre boala prietenului ei, pentru a nu o impresiona din cale-afara, cand, spre uimirea mea, vazui ca Veronia ia lucrul foarte usor, aproape cu indiferenta. "A nebunit Eminescu? Se vedea de mult ca merge pe calea aceasta." Apoi, schimband vorba, trecu la un subiect de conversatie mai vesela...
Prin ingrijirea amicilor lui Eminescu si in special a lui Maiorescu, care a fost totdeauna un binefacator al lui, el a putut fi trimis la Viena in casa de sanatate a doctorului Leidesdorf. Acolo statu aproape un an, se indrepta, si putu fi trimis sa calatoreasca prin Italia cu prietenul sau, Chibici-Ravneanu, care l-a ingrijit ca un frate. Intors in tara, el se aseza la Iasi, unde, dupa staruintele noastre, fu numit subbibliotecar, pentru a avea un mic salariu din care sa poata trai. Dupa catva timp insa, un alt acces de nebunie il lovi si el fu condus in Institutul de alienati de la Manastirea Neamtu. Eminescu se indrepta din nou intrucatva, se duse la Botosani, unde il mai cautara si doctorii din localitate, si veni in sfarsit la Bucuresti, unde jurnalul Romania libera il lua ca colaborator, mai mult pentru a avea ocaziunea sa-i dea un salariu ecat pentru a se folosi de activitatea sa, iar alti tineri prieteni au infiintat cu Eminescu un nou jurnal literar Fantana Blanduziei, care insa n-a avut o lunga viata.
Cea de pe urma data cand am vazut pe Eminescu a fost la Teatrul National. Eu eram cu nevasta-mea intr-o loja, iar el era intr-un stal, din care ne fixa toata vremea. Se vedea ca avea intentia sa vie in loja noastra, dar pan la urma il cuprindea sfiala, caci abia sculat se aseza iarasi la loc. Cat era de schimbat! Ce deosebire intre data intai, cand, cu 19 ani in urma, il recunoscusem din instinct intre o multime de tineri, si acum, cand puhav la fata, incovoiat si cu ochii rataciti, era aproape de sfarsitul tau. In adevar, putin timp dupa aceea, reapucat de boala sa, el fu condus in Institutul de alienati al doctorului Sutu din Bucuresti, unde muri in ziua de 15 iunie 1889.
Nu este nici o indoiala ca nebunia a fost o boala ereditara in familia lui Eminescu si se poate urmari la ascendentii sai din partea mamei. Din fratii lui Eminescu, unul s-a sinucis, altii au murit nebuni, o sora era paralizata, alta, Henrieta, era isterica si a murit foarte tanara.
Maiorescu, Gherea si altii au scris despre poeziile lui Eminescu, eu nu am voit decat sa notez cateva amintiri ce-mi ramasese despre acest barbat interesant. Imi pare ca-l vad inca palid, slab, cu plete lungi lasate pe umar si cu privirea sa adanca si melancolica. O impreunare de asa mare talent si de atata modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambitii, el nu avea nici o aspiratie pentru imbunatatirea situatiei sale sociale sau chiar materiale, ba nici macar dorinta naturala si legitima a autorilor ca scrierile sa le traiasca dupa moarte si meritele sa le fie apreciate si recunoscute de generatiile viitoare nu rasarea niciodata in sufletul sau candid. Moartea de altminteri era pentru Eminescu stingerea eterna, fericita Nirvana a indienilor, a caror metafizica era obiceiul studiilor sale neobosite si meditatiile sale adanci.
Plin de simpatie pentru clasele muncitoare, Eminescu avea o mila nesfarsita pentru soarta taranului roman, cu care ii placea mult mai mult sa stea de vorba decat cu barbatii semi-culti ai societatii mai inalte. Aceste sentimente il faceau sa scrie in Timpul articole patrunse de adanca si puternica indignatie. Multi isi vor fi aducand aminte de acel faimos articol din 1877 in care vorbea despre dorobantii flamanzi si rupti cari, intorcandu-se biruitori din razboi, cereau burghejilor din Bucuresti gazduire pe o noapte, si acesti bulgaro-romani, cari cu gazeta in mana se laudau de de vitejia ostasilor nostri, ii izgoneau fara mila de la usa lor.
In anii tineretei, pe cand boala nu incepuse inca a altera caracterul sau, Eminescu era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonala, vocea sa cea melodioasa si zambetul sau cel bland. Pe atunci numai un mic cerc de prieteni, mai ales din Junimea, recunostea stralucitul sau talent. Restul publicului, si in special scriitorii din Bucuresti, mai ales Hasdeu, il lua in ras ca pe un autor cu pretentii si lipsit de orice merite literare. Dar prin o drepata intoarcere a lucrurilor, totul s-a schimbat mai tarziu. Tinerii de prin scoli incepura sa gaseasca tot mai mare placere in cetirea poeziilor lui Eminescu, pana cand intreaga generatie mai noua fu cuprinsa de entuziasm pentru nenorocitul poet care a avut un sfarsit atat de jalnic. Eminescu, cunoscut in mod imperfect de noi, contimporanii, ce ni-l reinfatosam din amintiri razlete, va fi mai bine patruns de generatiile viitoare, a caror judecata, neintunecata prin fapte fara insemnatate, va putea mai usor cuprinde in intregul ei puternica lui personalitate.

În dulce luna mai - Iacob Negruzzi

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
și vesel de plăcere tot sufletul tresare,
eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
și mii de mii de stele pământul însenină
pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
și armonii divine natura toat-încântă
în mine-un glas de jale se plânge disperat
ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
din soare se coboară şi totul înviază
eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
și-ndrept a mele gânduri spre recele mormânt.

Tablou - Iacob Negruzzi

Apus de soare -
palide raze
blând colorează
întinsa mare.

Întreaga fire,
aer şi undă
se scufundă
în adormire,

Ce punct în zare
alb străluceşte?
Un vas pluteşte
în nemişcare.

Câte versuri - Iacob Negruzzi

Câte versuri de amor
eu am scris pătruns de dor
n-aş vrea-n lume ca să zboare
lumea-i prea nesimţitoare.

Aş vrea, una să le ştie,
numai una, dragă mie
și când singuri noi vom sta
să le cânte draga mea

S-ascult glasul ce iubesc
ș-ascultând să o privesc.

Ultima lacrimă - Iacob Negruzzi

Într-o fatală, crudă oară
grozav eu am jurat
să smulg din peptul meu afară
amoru-mi înfocat.

L-am smuls!... şi mult în depărtare
am plâns şi am jălit
până timpul blând, cu îndurare,
durerea mi-a gonit.

Şi azi din nou ca mai 'nainte
simt un suspin amar
și văd o lacrimă fierbinte
în ochi lucindu-mi iar...

Ce vrei tu, lacrimă amară
ce vrei, adânc suspin,
vrei tu ca să înceapă iară
amorul ş'al meu chin?

Chipul tău - Mihail Lermontov

Nu pot să mă chinui lîngă vatră
plec de-aici în luptă fără veşti.
Poate-acolo va-nceta să bată
inima în care tu trăieşti.

De cerşit eu nu-ţi cerşesc iubirea,
patima-mi la ce s-o mai cunoşti!
Focul-nalt ce-mi răscoleşte firea
stinge-l-voi în sânge, printre oşti.

De-am să cad în noaptea fără lună
lumea ştiu că nu mă va boci.
A simţirii mele rea furtună
nimănui povară n-o mai fi.

Sfintele nădejdi din anii-n freamăt
vor sfârşi pe locul fericit
unde fără gânduri, fără geamăt,
va începe somnul mult dorit.

Dar, de nici în somnul ce-o să vină
al iubirii trudnic vis amar
n-am să-l pot uita- şi-n grea lumină
cbipul tău o să-mi apară iar,

Dacă-n depărtatele hotare
unde fericirea-şi face veac
sufletu-mi de răni usturătoare
nu va mai scăpa cu nici un leac,

Uită-te cu drag la cel ce pleacă,
ce cu mândră inimă, de-aci,
prin duşmani şi chinuri o să treacă,
pentru slava ţării va muri,

Cel care în tainică-mbătare
cu privirea-n lacrimi te-aţintea,
mila o stârnea şi-atât de tare
la surâsul tău se bucura.

Natură statică cu flori și fructe - Jan van Huysum

Klingsor - Ion Minulescu

Pe-același drum,
mânați de-același îndemn nefast al năzuinții,
de-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus,
pe-același drum
pe unde ieri trecură poate,
străbunii noștri
și părinții,
pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi -
cărora ni-i dat să ducem enigma vieții mai departe
și doliul vremilor apuse,
și-al idealurilor scrum -
pe-același drum
vom trece mâine cerșind din țiterele sparte
la umbra zidurilor mute
și-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
și-n calea noastră întâlni-vom
pe cei bătrâni rămași în urmă -
pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
cum le luăm-nainte.
Iar noi
le vom citi-n figură cum suferințele le curmă
în suflet sfintele avânturi
și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
și-n calarea noastră întâlni-vom -
O!... câte nu poți să-ntâlnești
când drumu-i lung
și nesfârșită e năzuința ce te mână
tot mai departe
și te poartă,
ca pe un orb ținut de mână,
spre-ntrezărite-Aureole -
nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
ne vom opri deodată-n drum,
înspăimântați că-n urma noastră
zări-vom pe-alții cum sosesc,
cum ne ajung,
ne trec-nainte
și râd că nu-i putem opri...

Da...
va veni și ziua-n care vom obosi,
și va veni
un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum
ne va părea miros de smirnă,
iar cântul țiterelor sparte
un Psalm cântat de-un preot gângav
la căpătâiul unei moarte
pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind un urma lor -
ca cei ce n-au nimic să-și spună
când nu-și pot spune tot ce vor -
la umbra zidurilor mute
și-a secularilor castani,
vom adormi ca și drumeții
ce dorm uitați de mii de ani!...

Nevinovăţie - Ion Caraion

O caisă şi-un cais
alergau prin paradis.
Panica primordială
încolţi sub o petală
tresări sub un cubelc
„ea nu pealcă, eu nu pelc
Nu de flică, da' ne calcă!
Eu nu pelc, nici ea nu pealcă”
(şi-oamenii dintâi, buimacii,
le-au făcut semne cu macii).

Titu Maiorescu

În privinţa desăvârşirii, cel mai greu e să nimereşti sănătoasa cale de mijloc. Pe deoparte, ea este o însuşire aşa de necesară pentru orice lucru temeinic, încât înveţi a o preţui cu atât mai mult cu cât devii mai matur. Pe de altă parte, n-ai voie să exagerezi, altfel stai pe loc şi nu faci nimic. Cum în lume nimic nu-i absolut, fiecare premisă presupune totdeauna alta şi de atâtea premise n-ajungi niciodată la concluzie. Pregătiri fără sfârşit împiedică fapta. Când eşti prea tânăr, cazi în extrema întâia; lucrezi uşuratic. La o anumită trecere spre maturitate, devii mai conştiincios, te tot pregăteşti şi amâi lucrul fără nici o socoteală. În această situaţie, ca şi în oricare altele, determinant este ritmul împrejurărilor. Apucă-te de lucru cu nădejde şi aşează o piatră, care, chiar dacă încă nu înseamnă clădire, este totuşi o piatră de temelie.

Pastel profan - Ion Minulescu

Pălmuiți de vânturi
și scuipați de ploi,
sfnții de pe zidul mănăstirii
dezbrăcatu-s-au de-odăjdii
și-au rămas aproape goi,
ca Isus Cristos în clipa răstignirii...

În pridvorul mănăstirii e noroi
(fiindcă maicile nu umblă cu galoși),
și de-atâtea câmpenești cucernicii
sfinții par sătui...
și somnoroși,
cască-n ritmul Sfintei Liturghii...

Lângă zidul mănăstirii e-ngropat
un curtean ucis de Vodă, pentr-o jupâniță,
cam prin „una mie șase sute” - leat -
când Muntenia era voievodat,
și curtenii toți, boieri de viță...

Restul peisajului:
urzici
pentru postul Paștilor, ce-ncepe mâine...
iar de la fereastra plină de zambile
albe,
roze
și liliachii,
starița face morală unui câine,
care persecută bietele pisici
și s-ascunde noaptea prin... chilii...

Pastel mecanic - Ion Minulescu

Monocromia dezolantă a unei dimineți ploioase
mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
ce-și fluieră impertinența prin trei supape ofticoase
și urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harpă
într-o capelă funerară.
Cu miros de făclii de ceară
și vagi parfumuri de tămâie,
Eau de Cologne
și chiparoase.

Pe Valea Oltului
sau poate pe Valea Prahovei...
decorul
e-același peste tot când plouă.
și-aceleași agonii profane
schițează orice tren de marfă
când vrea să calchieze zborul
expreselor ce urcă panta cu grații de aeroplane!...
aceleași agonii banale
și-același trio de semnale
imploră mila dimineții
și plictisește călătorul...

Monocromie verde:
munții și brazii par de mucava -
e pastișarea dezolării și-a neputinței animale,
ce-și urcă-adeseori Calvarul, cu trenu-alături, pe șosea.
E parada fanteziei și-a inspirărilor vasale...
Pastel mecanic -
năzuință
de artă nouă
și știință -
Cézanne te-ar fi pictat într-altfel
eu însă te-am văzut așa!...

Jocul ursului - Ignat Bednarik

1,2.3, sau Domnișoarele de scorțișoară - Traian T. Coșovei

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei

Soarele murea pe-o estradă de vară
prin frunzişul vesel, de castan
pentru domnişoarele de scorţişoară
din conductele cu gaz metan...

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
Domnişoarele de scorţişoară
erau ca o adiere înşelătoare, -
ca un suspin, ca un plâns, ca o insomnie, -
ca un aer lovit de maşinile zburătoare,
ca un steag fluturând pe-un castel de hârtie
Domnişoarele de scorţişoară erau
un mare pustiu, un mare loc viran, -
dar ele mă iubeau,
dar ele mă iubeau
din conductele cu gaz metan...

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
Şi eu absurd
Şi ele absurde
(domnişoarele sunt frumoase şi surde.

Între timp treceau amintirile mele -
din toamnă spre vară, spre primăvară
încurcate în parfumurile grele
ale domnişoarelor de scorţişoară...

Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
Dar eu nu exist -
dar eu am fost o impresie fugară
(nu-i nimic, îmi spun, o să mai treacă o zi,
o lună, un an, o să ajung caporal, o să ajung căpitan...
pentru domnişoarele de scorţişoară
din conductele cu gaz metan!

Primăvara din iarna din noi - Traian T. Coșovei

Sunt un magician al... cuvântului, dar nu dețin nici un secret care să aducă primăvara. Vă propun, așadar, să încercăm s-o ademenim împreună, pentru că o așteptăm cu toții ca pe o vindecare.
De la geamul apartamentului meu se vede parcul Floreasca și patinoarul, care e mereu plin. E frig, ziua e încă mică, la munte e zăpadă... Închid geamul Și mă gândesc: lasă, vine ea... primăvara. Dar știu s-o aștept? Poate că nu trebuie să îndepărtăm iarna, până când nu suntem pregătiți să primim primăvara. Și atunci mă gândesc nu la un manual de îndepărtare a iernii, ci la un ghid de așteptat primăvara:
Se zâmbește unei femei și i se spune că e frumoasă și astăzi.
Se ia o mustață de pisică, neapărat cu ochi albaștri.
Se ascultă glasuri de copii cântând într-o biserică
Se caută un prieten vechi, cu care nu ai mai vorbit de mult.
Se închide televizorul și se deschide o carte.
Se citește un poem de Nichita Stănescu.
Se surâde gândului unei domnișoare ce se admiră în vitrina unui magazin.
Se iubește ceața.
Se sărută mana mamei.
Se ia o amintire din copilarie.
Se plânge.
Se ascultă un om trist și se îmbrățișează în tăcere.
Se citește un psalm.
Se visează.
Se uită puțin de poverile existenței noastre, în aceste timpuri tulburi.
Se privește lumina dimineții, fără să te gândești ce s-a întâmplat ieri, dar mai ales, fără să te gândești ce urmează să se întâmple astăzi!
Se ascultă Chopin. Sau Mozart. Sau Rossini.
Se îndepărtează gândurile înfricoșătoare.
Se mângâie creștetul unui copil.
Se spune o rugăciune.
Se aduce liniștea în viața de zi cu zi.
Se pictează un fluture viu colorat.
Se pășește dincolo de gânduri.
Se respectă memoria celor morți.
Se privește un înger.
Se păstrează un vechi secret.
Se șoptește o vorbă blândă unui nefericit.
Se pictează încă un fluture viu colorat.
Se respiră o gradină în floare.
Se îngenunchează la mormântul strabunilor.
Se rostește răspicat adevărul.
Se respectă caii liberi.
Se trăiește!
Se tace.
O vorba înțeleaptă spune că prieten ești cu acela cu care poți rămâne în tăcere.
Se respectă modestia adevăraților învingători.
Se trimite o scrisoare de dragoste scrisă de mână.
Se alină o lacrimă care-a fugit de-acasă.
Se dedică un poem tuturor femeilor lumii:
„De ce te-ai făcut frumoasă / tocmai în această iarnă / în care nu ninge? / Iubito, dacă aș fi un secret / ce-ai face cu mine? / M-ai păstra / sau l-ai spune?”

Apariție nocturnă - Ion Minulescu

Î. P. S. S. Tit Simedrea

Mi-a ieșit în drum fantoma
omului bătut în cuie
și m-am întrebat ca Toma:
 - El o fi?
Sau, poate... nu e...

Cine-a fost?...

N-a fost decât
chipul unui om - și-atât -
chipul omului frumos
din năframa sfintei Veronica...

Dar pe mine m-a prins frica
și, cum sunt un om pios,
în noaptea Vinerei Mari,
M-am făcut din mare mic
și--am tăcut chitic.
căci pe buze-mi înghețase
numele celui răsfrânt
pe năframa de mătase,
care dibuia tăcut
printre marii cărturari
un tovarăș credincios
ca să-i țină de urât
în mormânt!...

O, nu te-apropia de Mănăstire! - Ion Minulescu

Ascultați cum sună clopotele-n turlă -
în turla albă-a negrei Mănăstiri?...
ascultați cum sună clopotele-n turlă,
ca haitele de lupi flămânzi ce urlă?...

O, nu te-apropia de Mănăstire,
căci crucea ei
și negrele-i zidiri
n-adăpostesc nici pace,
nici iubire!
O, nu te-apropia de Mănăstire
și nu te-ncrede glasului din turlă!

Ascunde-ți ochii-n palme
și te-ndreaptă
spre alt Profet decât spre cel de ieri -
ce-ți pasă dacă nu știi ce te-așteaptă
când ce te-așteaptă nu-i scris nicăieri?

De vrei, ridică-ți brațele spre soare
și, dacă poți, învață de la el
ce-i fericirea vieții viitoare...
de vrei, ridică-ți brațele spre soare,
și, dacă poți, prefă-te-n Ariel!...
o, nu te-apropia de Mănăstire,
căci crucea ei
și negrele-i zidiri
n-adăpostesc nici pace,
nici iubire!
O, nu te-apropia de Mănăstire,
căci clopotele care sună-n turlă
sunt haitele de lupi flămânzi ce urlă!...

Marea la Balcic - Petre Iorgulescu-Yor

Amurg violet - George Bacovia

Amurg de toamnă violet...
doi plopi, în fund, apar în siluete
- apostoli în odăjdii violete -
orașul e tot violet.

Amurg de toamnă violet...
pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
mulțimea toată pare violetă,
orașul tot e violet.

Amurg de toamnă violet...
din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
străbunii trec în pâlcuri violete,
oraşul tot e violet.