De sub un bulgăre-nghețat
cu căciulița albă de zăpadă,
un ghiocel sfios și speriat
își scoate căpușoru-n vânt să vadă.
Ce minunată-i dimineața-n crâng
și ce călduț și bine e afară!...
de ce-ar întârzia-n pământ, nătâng,
când are strai nouț de primăvară?
E liniște în jur... și-i cel dintâi,
și-i singurel: un firicel de viață...
doar iepurașul fără căpătâi
se-apropie tiptil și-i iese-n față.
I-e foame - însă cum să se îndure?
- Ești prea subțire, fraged ghiocel...
și s-a tot dus. În urma lui peste pădure
începe-a ninge-ncet, încetinel.
Iar bietul ghiocel abia se vede
prin fulgii moi de puf ce prind să cearnă.
Se-nalță-n picioruș, nu-i vine-a crede...
- Ia uite, frate, parcă-i miez de iarnă!
Și căpușoru-i cade ostenit.
Învinețit de frig, se înfioară:
- Nu-mi pare rău că mor... m-am cam grăbit,
dar am adus o nouă primăvară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează