Cu ceaţa groasă oblojind copacii
Coboară cerul jos ca o prelată,
Vinul e-n buţi, via îngropată
Ţăranul stivă a făcut aracii.
Tot înspre vetre se retrag burlacii
Şi babele-i descântă cu vreo fată.
Vreo Albă ca Zăpada, vreo nepoată
De pe întinsul roditoarei Dacii.
Ai trage-obloanele scriind: „Închis”
Nici visul n-are unde să se ducă,
E cerul foarte jos, precum am zis.
Şi pe furtuna timpului, năucă
Norocu-şi poartă coaja lui de nucă
De-a pururi între creste şi abis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează