S-au desfrunzit copacii-n București
ca într-un fel de lacrimariu rece,
pe fâlfâit de aripi îngerești
al nostru suflet către ceruri trece.
Pe zare ard corăbii de vikingi,
în noi e miazăzi cât se mai poate,
dar eu mă sting, văzând cum tu te stingi,
și toamnei am să-i spun singurătate.
Au ruginit statuile călări,
din veac în veac îmbătrânește fierul,
pe-afară, prin cetate, sunt lucrări
și-n pomii goi s-a prăbușit tot cerul.
Tu ce mai faci? Nu e așa că ești?
Că despărțirea noastră e o farsă?
S-au desfunzit copacii-n București,
de prin grădini miroase-a frunză arsă.
Și noaptea vine vine repede de tot,
în turnuri se aude ora veche
și aripile noastre nu mai pot
pereche să mai stea lângă pereche.
Eu ce mai fac? M-ai întrebat ceva?
Ocnași de sare către tâmple-mi urcă,
deodată, cu o frunză, ce cădea,
un telefon a mai căzut în furcă.
Ne-apropiem de cea mai scurtă zi,
ne va cuprinde cea mai lungă noapte,
distant și tăinuit ne vom iubi,
la pâlpâirile gutuii coapte.
Tu ce mai faci? Nu e așa că ești?
Ce zvonuri ai mai auzit de mine?
Da, am venit cu toamna-n București,
și sufăr și iubesc și-mi este bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează