Ziua se duce ș-altele vin,
și fără urmă se strecor toate;
dar să te stingă nimic nu poate
dintr-al meu suflet de tine plin.
Anii mei repezi, viața-mi trăită
le văz grămadă în urmă-mi stând,
precum stejaru-și vede căzând
în preajma-și frunza cea veștezită.
Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
sângele-mi rece abia prin vine
curge, ca unda ce-n loc o ține
sufletul iernii cel amorțit.
Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
în veci tot tânăr îl voi privi,
în veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
el, ca un suflet, vârstă nu are.
Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
și când privirea-mi cea neclintită
de tine-aicea fu părăsită,
deodată-n ceruri eu te-am zărit.
Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
te văz ca-n ziua ce mă lăsași
și la cerescu-ți locaș zburași
cu aurora cea răcoroasă.
Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
și-n ceruri încă tot te urmară:
din viață ochii-ți ce încetară
de nemurire raze lucesc!
Zefirul dulce cu-a sa suflare
încă îți suflă păru-undoios,
ce-n trăsuri negre de abanos
recade-n sânu-ți fără-ncetare.
Umbra acestui văl mincinos
și mai mult chipul ți-l îndulcește,
ca dimineața ce se ivește
din vălul nopții întunecos.
Cerescul soare vine, sfințește
cu ale noastre zile ce zbor;
și-ntr-al meu suflet al meu amor
nu are noapte, în veci lucește.
Minut nu este, nu fac un pas
și-mi ești aievea înfățișată:
de mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
d-auz, zefirul poartă-al tău glas.
Pe când pământul doarme, visează,
d-auz prin frunze vântul șoptind,
parcă din buze-ți auz ieșind
sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.
De-mi ridic ochii și-n sus privesc
aceste stele învăpăiate,
pe-a nopții pânză împrăștiate,
în toată steaua eu te zăresc.
Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
din flori mă-mbată cu-al lor miros,
atuncea pieptu-mi neputincios
răsuflă însăși a ta suflare.
Când trist, în taină, la altar merg
să rog Ființa mângâietoare,
atuncea lacrimile-arzătoare
mâinile tale simt că le șterg!
Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
și-asupră-mi aripile-ți alin;
visele toate din tine-mi vin,
încât viața simt în dormire.
Ah! Fie-n somnu-mi ca mâna ta
să-mi taie firul zilelor mele!
Și-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ți m-aș deștepta!
Ca două raze strălucitoare
și ca suspinuri ce se unesc,
a noastre suflete unu-mplinesc.
și eu... sunt încă cu răsuflare!
(Traducere de Ion Heliade Rădulescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează