21 iul. 2019
Pe Acropole - Duiliu Zamfirescu
Luna tragică privește, într-o mută contemplare,
pacinica singurătate din împărăția sa,
strejuind de peste ape valea clasică, în care,
pe Acropolea știrbită, Parthenonul dormita.
Ah! Și cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
la priveliștea acestei, unice în univers,
protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
monument, al cărui nume sunător e ca un vers.
Căci așa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
timpuri noi și jocuri nouă; sărbători panathenee,
totul piere sau se schimbă; - neclintit ești numai tu.
Tu, ca toate, ești în lume de substanță pieritoare,
dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
tu ești toată poezia omenirii gânditoare
scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.
Și când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
ïn imensa, infinita liniște de orient,
din trecut și pân’ la tine se întinde ca o punte,
peste care tot trecutul se coboară în prezent.
Ah! Ajută-mă acuma, tu, Minervă înțeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
drumul către Salamina și navarcul ce așteaptă
să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis și Corint.
Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag
Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
născătorul de iluzii, de dureri și poezii,
astfel cum îl vrea Sophocle răsturnând o-mpărăție
și putând să locuiască pe obraji trandafirii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează