și-n cuibul meu a poposit pe rând
și porumbelul alb, şi vulturul flămând,
și soarele, şi vântul, şi tăcerea-adâncă.
Vrea sufletu-mi să-i scutur praful şi tăcerea,
că-i prăfuit de vânturi şi de griji mărunte...
pe cine-aşteaptă cuibul meu din munte,
de-mi cere iar să-i curăţ încăperea?
Covor de frunze netede şi moi
aștern în cuib şi-l primenesc cu cer,
apoi cobor perdele de mister
pe farmecul enigmei celei noi.
Şi-aşa, adăpostit de vânt şi soare,
căminul sufletului meu deschis
așteaptă solul ultimului vis,
cu-ntoarcerea de păsări călătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează