Abia şopteşte unda
În ceasul vesperal.
Îşi oglindeşte luna
De toamnă chipul pal.
Şi-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud…
Şi parcă îmi şopteşte
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristeţe
Să mă-ntristez şi eu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează