M-au scos din celulă-ntr-o duminică, tată...
Oftând veniseşi la vorbitor.
Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,
şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.
Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna
(acest lucru e strict interzis).
Dar s-a făcut tăcere moale ca lâna,
peste noi cădea cerul ucis.
Şoapta ţi-a fremătat doar atât :
-Măi băiete... între noi, gardianul sever,
lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,
osânda cu sârma de fier.
Cum mă priveai ! Îţi sta numai pulbere-n faţă
din odrasla cu zâmbet puţin.
Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă
şi din putregaiuri de chin . . .
Dincolo, erai tu : mâna ta veştedă, tată,
ce-mi desena urşi de gheață pe geam.
Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,
sub lampă, când “teme” scriam .
Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,
în aer s-a rupt – creangă de lut.
Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,
şi-n vis m-am plecat s-o sărut.
Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate
sângerau şi zvâcneau întrebări.
Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,
cu piepturi umflate de zări.
Întrebau ochii : -Băiete, ce cruntă ursită
spoi cu fiere obrazul tău ?
Răspundea fruntea :-Bătrânule, ocna-i cumplită,
sălbatec sunt, crâncen şi rău . . .
Sfios, printre noi umblau aduceri aminte
în vârfuri de paşi, ca pe un preş.
Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,
cu mari scuturări de cireş.
Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră
plină de vorbe fără de glas . . .
Apoi gardianul : -S-a sfârşit sfertul de oră !
M-am ridicat de la iconostas.
Pumnii mi s-au umflat de ţigări de la tine,
tată, ai spus ceva ca un fum,
şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,
m-a prins sub molozu-i postum . . .
Gardianul m-a-mpins iar în celula haină,
prin febre să te văd cum pleci,
ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,
un băietan cu ochii de rai...
