Auzi cum plouă, dulcea mea răpită,
Auzi cum plouă, răstignirea mea,
Și nici n-aș vrea ca ploaia să mai stea...
Să plouă mult pe ultima ursită.
Îți amințești potopul cum venea,
Privește plopul, frunza cum și-agită,
Din floarea ploii tu să-mi strîngi o chită
Să-mi ușurezi cu ea osînda grea.
Eu aș fugi în jos, în adîncime,
La rădăcina sutelor de ani,
De sila de-a-mi fi milă de dușmani
Ce vor cu noaptea lor să ne suprime.
Dar fiindcă tu exiști aici și-n cîntec
De dorul de-a muri, murind, mă vindec.
Ida Vegezzi Ruscalla a fost fiica profesorului italian G. Vegezzi Ruscalla, prieten al poporului român și sprijinitor al lui Alecsandri în cursul misiunii sale la Torino, în anul 1859.
Ades în codri noaptea, la stele,
Mici păsărele duios suspină.
Dumnezeu știe ce cîntă ele,
Căci, în unire, lui se închină.
Una pe alta nu se zărește,
Dar al lor cîntic în cer răsună.
Noaptea adîncă le despărțește,
Dar a lor doruri le împreună.
Astfel sînt inimi ce, fără știre,
Sînt între ele tainic legate
Și prin a țării sfîntă iubire
Și prin iubirea de libertate!
Turin, 1859
culeasă de Vasile Alecsandri
Frunza verde de negara,
Vai! sarmana biata tara,
Cum te-ajunge focul iara!
Rusii vin, te calicesc,
Nemtii te batjocoresc
Si ciocoii te hulesc!
Nu mi-e ciuda de straini,
Cat de pamanteni haini,
Ca tu draga le-ai fost muma
Si ei singuri te sugruma!
Nu mi-e ciuda de muscali,
Nici de nemtii bocancari
Cat mi-e ciuda de ciocoi
Ca te lasa la nevoi
De tipa sufletu-n noi.
Frunza verde de neghina,
Vai s-amar de-a ta gradina!
Cea gradina cu flori plina!
Cum o calca, cum o strica
Niste iezme fara frica!
Cum ii smulge florile
Si-i prada rodurile!
Frunza verde de mohor,
Vai de sanu-ti plin de dor,
Cat e el de hranitor
Si la iepe cazacesti,
Si la caini flamanzi nemtesti,
Si la pilafgii turcesti,
Si la rame ciocoiesti!
Saracut de maica mea,
Cui a fi mila de ea?
Saracut de locul meu,
Cand l-a scapa Dumnezeu?
Hai, copii, la cei stejari
Sa taiem niscaiva pari,
Tara sa ne-o tarcuim
Si de iezme s-o ferim!
Și de iezme s-o ferim!
Moare un ţăran. Nu-l plânge nimeni
Moare un ţăran. Sărac lipit
L-a chemat pământul peste care
zi de zi a plâns şi a robit.
Ca un cal bicisnic de povară
toată viaţa lui a tras la jug
posedat de pofta milenară
de-a gusta şi el puţin belşug.
De-a ieşi cumva în rândul lumii
nu prea mult, fireşte, doar un pas
ca să-i dea bisericii ocolul
ca să stea în tindă, la taifas.
Şi-a iubit nevasta şi copiii
calul lui a fost un semizeu
tot schimbând blândețea cu sudalma
inima i s-a-năsprit mereu.
Înaintea zorilor de ziuă
se pornea la câmp înfometat
dar creştea mereu mărăcinişul
pe pământul lui cândva bogat.
Faţa lui - o brazdă a răbdării
palmele - o hartă de pământ
deznădăjduit ca hula mării
vietate fără de cuvânt.
Unde-i sunt hrisoavele bătrâne?
Unde rugăciunile dintâi?
Moare un ţăran. Se naşte altul
tot mai trist şi fără căpătâi.
Se poate oare indura mai mult
Sa-ti pastrezi faptura-ntru viata?
Prunci si barbati decapitati la rand
Si muma soata firava de fata.
Nici macar nu a innebunit
Sta-n multime singura-n tacere
Pana masacrul fost-a savarsit
Si se crapa-n Carpati de Inviere.
Iscoada-apoi lupoaica deveni
Trupurile sa le mai apuce
Sa-i poata pruncii-n lacrimi inveli
Sa-i tarasca-n tara de pe cruce.
Lacrimi cat au fost decapitati
N-a varsat un licar dintre ele
Sa-i ajunga pana la Carpati
Sa le tina de lumanarele.
Iar ca drumul este foarte lung
Ca pe lacrimi trebuie sa-i poarte
Cate-avea stia ca nu-i ajung
Daca nu le plange fara moarte.
Slăvite-n veci să fie alba tindă
fereastra unde râde-un corcoduș
și bunul prag al primitoarei uși
cu brațe dulci ce-așteaptă să cuprindă,
și pașii moi și lini ca un arcuș
și mâinile ce prânzul vin să-ntindă,
tu, lună, care tremuri în oglindă,
Tu, candelă, tu, pernă, tu, culcuș.
Și lăudate fie și pridvorul
cu cuib de rândunică sub olan,
și sânul maicii darnic ca izvorul
și leagănul sub lampa din tavan
și clipa-n care-ți gângure odorul
întâile fărâme de mărgean.
Degetele-ți smirnă și tămâie
Și sub gene ochii-ți negri, goi,
Nu mai simți de-acuma nici durere
Și nici milă pentru noi....
Vestitoare-a dulcei primăveri
Și a ultimului vis -
Dumnezeu pe-o scară albastră
Te va duce-n Paradis.
Un biet diacon descifrează
Slova sfintelor canoane,
Măturând cu barba-i albă
Vechiul praf de pe icoane.
lui Scarlat Struţeanu
Azi-noapte, Diavolul din mine -
Un diavol ce pretinde-a fi profet -
M-a luat cu vorba-ncet... încet...
Şi m-a băgat în tainele divine,
Pe care eu - spun drept - mi-e frică
Să nu care cumva să le-nţeleg,
Fiindcă sunt taine care - când se strică -
Nu se mai dreg...
De-aceea nici nu sunt prea lămurit
Asupra celor ce mi-a povestit...
Dar cum azi-noapte Diavolul din mine
Vorbea ca un profet adevărat,
Să nu-l ascult deloc mi-a fost ruşine,
Şi curios, ca orice om, i-am suportat
Năzbâtia cu care m-a-ngrozit
De la-nceput şi până la sfârşit...
Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii,
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,
Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi... şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci...
Şi iar să taci...
Iar când vei amuţi complect,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu - un simplu sâmbure de-alună -
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc...
Şi Diavolul din mine sfârşi cu...
„Noapte bună!”…
Din Almanahul ziarului Curentul 1943
În port, nici un vapor,
Și-n larg,
Nici fum, nici pânză, nici catarg!...
Din Orientul plin de soare,
De flori, de fructe aromate
Și de povești neterminate,
Din Orientul plin de soare
Și maladii molipsitoare
N-a mai sosit în port, de-azi-noapte,
Nimic -
Nici flori, nici fructe coapte,
Nici opium, nici tutun de pipă...
Nici aspirină pentru grip...
În port e liniște,
Și-n zare -
Tot liniște (dar mult mai mare).
În larg sirena nu mai țipă
Și macaralele-au tăcut,
Iar sus, pe dig, hamalii dorm,
Duhnind a spirt și-a iodoform...
Și portul parcă-a dispărut...
Doar farurile - lumânările marine -
Mai stau de veghe, nu știu pentru cine,
Și grave, ca niște Sibile
Ce rătăcesc pe Euxin,
Șoptesc:
„Trec zile după zile
Și-Argonauții nu mai vin!...”
Peste fereastra mea -
De la hotel -
Mă cert mereu cu murmurul rebel
Al Cernei -
Apă binecuvântată
Ce-mi limpezește mintea turburată
De tot ce nu se poate ști -
Ca-ntr-un etern „A fi sau a nu fi”
Mă cert mereu cu Cerna...
Mă cert că nu-mi mai spune -
Din zece vorbe rele -
Decât trei vorbe bune!...
De ce mă tot privește, cu-atâta dușmănie?
De ce nu-mi mai recită aceeași poezie
Pe care Cerna, astăzi,
O face
Și-o ascunde
În murmurul rebelelor ei unde -
Nu ca-n trecut,
Când ea mi-o recita
De câte ori fereastra mea
Se deschidea doar pentru ea?...
Azi...
Cerna mea, nu-mi mai recită
Decât ecoul unui cartuș de dinamită -
O dinamită blestemată
Ce i-a zdrobit
Tot ce-a iubit -
Și poezie de altădată,
Defunctă azi
Și-nmormântată...
Și poezia viitoare,
Pe care ea, mi-ar fi cântat-o
Etern sub razele de soare!...
Azi...
Poezia Cernei se ascunde
În burțile umflate și rotunde
Ale bogaților, îndestulați
Cu păstrăvii bătrânilor Carpați
Și-ai repezilor ape care curg
Spre cel mai diavolesc amurg -
Amurgul ce-a schimbat în tragedie
Și cel din urmă strop de poezie
Cu care-azi, Cerna de altădată
Își plânge apa binecuvântată
Și păstrăvii
Pe care eu -
Mi-e martor bunul Dumnezeu -
Azi...
Nu-i mai plâng
Și nu-i mai cânt
Decât pe propriul lor mormânt!...
Noi doi, dă-mi drept s-o spun, rămânem doi,
Chiar dacă una dragostea ne face.
Așa port singur pata de noroi
Pe care s-o-mpărțim nici nu mi-ar place.
Iubirile din noi au doar un leac,
Deși ne răzlețiră sorți potrivnici
Ce, chiar de nu-i vin dragostei de hac,
Din nopți de-alint pot face nopți de schivnici.
Eu nu-ți pot nici binețe da, rusine
De vina-mi grea să nu-ți fac ție-n lume.
Și tu-ntre oameni te ferești de mine
Să nu-ți stirbesti, vorbindu-mi, bunul nume.
Sa nu-l primejduiești! Mi-esti drag, așa,
Ca-al meu fiind, a mea-i și cinstea ta.
Traducerea de Ion Frunzetti
Gârbovit cătun
Nopți de -ngheț prinveghe
Nopțile-l adun
Cerului sub zeghe.
Strâns sub cerul dac
Vântul hun mi-l paște
Gârbovit Albac
Nopți de-ngheț cunoaște.
Zeghe-i și zăbun
Cerul peste țară.
Rană, vântul hun
Zi de zi ne-o sară.
Sângeră-ne sângerʼ
Inimă valahă!
Scrâșnete și plângeri
Vântul hun le-nneacă.
Sângeră-ne sângerʼ
Inimă moțească!
Trâmbiță de înger
Va să crănicească
C-a trecut sub lună
Nour de furtună,
Că trecu sub seară
Vifor prin secară
Gând fârtat din țară.
Și-a trecut prin stele
Clinchet de oțele
Sclipăt de prăsele
Fulger printre stele.
Cerul dac zvâcni
Fulgere din teacă.
Fulger se trezi
Toată țara dacă.
Munți creștea sub frunți
Vrerea lor: să-nfrunte
Cu-ndârjiri de munți
Frunțile de munte.
Prăști sbucnea, sub căști
Dârj, căutătura.
Ura-mproașcă-n prăști
- Grunji de sgură, - ura,
Munți cărunți, stăpâni
Mândru vă mai șade,
Lung tânjirăți, mâini
Chiot de Posade.
Codrule moșnean,
Oaste ești? Dumbravă?
Omu-i pădurean,
Frunza-i basarabă,
Scoarțe de bușteni
Zale-s sub cămașă,
Trunchi de fagi – oșteni
Inimi sbat sub coajă.
Codrii de-i cunoști
Oști stejarii vădu-și;
Getici taraboști
Vântul hun lʼînnăduș.
Câtu-i șesul larg
Vântul hun stâtu-i.
Vântul hun mi-l sparg
Codrii, și mi-l gâtui.
Răzbunat Albac
Nopți de rod lʼîmbie.
Noaptea, cerul dac
Stele-i crește-n glie.
Stele când mi-l lae
Cald, boltit, și bun
Pruncului cătun
Ceru-i e copae.
Leagăn cerul dac
Noului Albac.
