Powered By Blogger

5 apr. 2022

Aceeași zi - George Gregorian


Azi am iesit iar in oras

Pe strazile ce-n haos ne aduna,

Cu cotituri, cu linii albe pana-n luna, 

Si cu un capat de faras.


Ca-n orice zi trecui cu-obrazul mut 

Pe langa umbre ce zoreau in mersul lor

Toti la un loc faceau un nor 

Care ningea-n adancuri nestiut


La o rascruce de copii haihui,

Prin tipetele calde, un batran

Zambea uitandu-si agonia lui;

Si cum si el era al nimanui

L-am strans din drum si l-am topit in san 


Nu-mi amintesc pe unde-am fost, nici cum. 

Si-azi m-am tarat pe o iluzie de zbor! 

Un sir de forme imi revine ca prin fum 

Si niste zgomot si-un indepartat fior 

De-ntregul  Univers pe micul drum.


Tarziu, cand pe-noptatele stradele

Mecanic m-am oprit in poarta mea, 

Cu-adancurile-n care scanteia 

Vazduhul m-a strigat din stele

M-a desteptat in toti fiorii mei difuzi


Si m-am uitat in el cu ochii uzi 

M-am tot uitat si-am ascultat genuna

in toata inima ce nevazut ii bate! 

Si-mi pare c-am gandit ca totdeauna:


Pamantul, 

Infinit, 

Eternitate!

Prin imprejur fosnea ceva de-aripa fina

Si-am stat asa neghiob si in surdina.

Apoi, pasii un prag - un rest de tei -

Si camera in maruntisul ei

Ma reteza de spatii si de soapte 

Privii la ceas lipit de umbra ce-l respira,

Peretii-n ei ma impaienjenira

Si-am mai dormit o noapte.

Fecioarele ebreie - George Gregorian


Golgota-si urca-n noapte pustia catedrala, 

Iisus, pe trista culme cu cerul a ramas: 

Cu moliciunea unei tulpini infipta-n vas 

Din gatu-atins de luna ii cade fata pala.


Departe scanteiaza orasu-ncins de ziduri. 

Ard torte pretutindeni; ospete largi se-ntind. 

Batrani, femei si tineri, cat mesele-i cuprind 

Adulmeca mireasma ce fumega din bliduri.


Si falcile dau goana si muzicile canta.

«Sa bem pentru-mparatul eternei inaltimi!»

Si buzele aprinse, lucite de grasimi,

Din cupe-adanci in spasmuri de hohote se-avanta

Si toti, din fiu in tata, de-a-valma prind sa spuie:

- 

Eu l-alungai cu pietre! - 

Eu numai l-am ciupit

- 

Ba eu i-am rupt vesmantul!


Eu rana i-am largit!

- 

Otet i-am dat! - 

Eu spinii! - 

Eu l-am batut in cuie!


Doar albele fecioare din pleoape trist adie; 

Si-n timp ce creste larma ies palide in prag

Suspina lung, cu ochii spre dealul dus si vag 

Pe care crucea-n luna imaginea-si subtie.


Si ca o razbunare ce si-azi razbuna crima, 

In sanii calzi si fragezi ce neamu-l fecundau - 

Adanc infiorate - fecioarele sorbeau 

Paloarea-n care luna invaluia victima!

În neant - George Gregorian


În zori mi-am pus sandalele de fier 

Si fara drum, pe drumuri am plecat, 

Pe drumuri lungi de aur si am stat 

In marginea pamantului, sub cer.


Mi-era de spatii ochiu-nfometat, 

Mi-era nebuna setea de mister! 

Si-am indraznit neantului sa-i cer 

O mana din hambarul sau bogat.


Voiam sa-mi satur sufletul si iar 

Pe drumuri lungi de aur sa apar 

In mijlocul pamantului, spre-apus;


Voiam sa viu cu raze ca un sol, 

Dar marginea pamantului da-n gol. 

Si-acolo am ramas de-a pururi dus!

Omul - George Gregorian


Esti 

Tatal meu! 

Te simt din tot, din toate 

Ce-n cale imi surad, infrigurate 

Vorbind cu adancimile din mine.


Esti 

Tatal meu!

Suprem si pretutindeni si-n oricare.

Cu mainile intotdeauna pline

De dimineti si de amurguri clare;

Cu mainile din care se revarsa

Gramezile de roua si de mana,

In campul gras, in valea diafana

Si pe pustia arsa.

Esti 

Tatal meu!

Suav ca o imbalsamata creaca,

Frumos cum nu e nimeni sa te-ntreaca!

Maret si de splendori atat de greu,

Ca aripa imensei fantezii

Cu care orice granita o smulg,

Pe-ntinderile 

Tale aurii

Cand prinde a se avanta,

Se clatina si-n nesfarsirea 

Ta

Se sterge ca un fulg


Sunt fiul 

Tau 

Tu singur cu-ale 

Tale:

Cu graul si cu apa si lumina,

Cu gurile aceste dulci, mereu

Mi-o spui ademenindu-ma in cale:

«Esti fiul 

Meu!».

Sunt fiul 

Tau! 

Suit din radacina

Ce freamata din 

Tine toata,

Umil si slab si pacatos si rau,

O, spre rusinea mea, sunt fiul 

Tau,

Copilul celui mai de seama 

Tata!

Tu cer, 

Tu stralucirea, 

Tu cel sfant,

Iar eu o biata dara de pamant!

O, nu 

Te-ntreb de ce sa fie-asa 

N-am dreptul caci sunt toate ale 

Tale.

Din mana 

Ta mananc, dintr-insa beau

Desi de-ar fi sa-mi spui candva: «iti iau

Aceste toate», cald as lacrima,


Dar ti-as raspunde: «Ia-le!»

O, nu 

Te-ntreb. 

Din spatiul infinit

Nu eu va fi spre mine sa 

Te-atiu!

Si pentru-atati si-atati ce-au patimit

Pe umedele timpurilor cai

Splendoarea de a fi copiii 

Tai,

Ar fi tarziu!

O, nu 

Te-ntreb! 

Stapanul, 

Tu, ai vrut

Sa fiu ce sunt; si zarile inalte

De raze si parfum le-ai scuturat

Pe trupul meu, adanc m-ai scanteia!

Ca nimeni sa ma nasc. 

Si m-am nascut

Sa sufar mai presus de celelalte

Si poala mai plecat sa 

Ti-o sarut!

Asa m-ai vrut! 

Si-apururea as sta

Cu subredul meu trup de-o zi

Tacut si-ngenuncheat sub voia 

Ta.

Tacut as suferi

Durerile marunte ce-l framant'.

Dar tot in trupu-acesta de pamant,

Mai sus de ce ma doare efemer.

In negura si-n fulgere de gand,

Mi-e sufletul!

Mai sus de biata lacrima de rand,

Spre 

Tine el se zbuciuma, gemand

Sub toata departarea dintre noi!

Deasupra-ntaranatelor nevoi

Si plin de tot adancu-mi pamantesc,

- 

Puternic si sarman -

Deslantuie in mine-un uragan.

Si uraganu-acesta-n care cresc

Si ma ridic, 

Stapane,

Ca pulberea la glezne imi ramane

Abia ca un parau;

Deslantuirea-aceasta fara frau,

Nemarginirea-aceasta de fiori

Pe-ntinderile carei,

Tu larg invaluindu-Te cu sori

Surazi in nemiscarea departarei:


Inabusirea-aceasta ce-o destind

Din tot ce-si plange-n mine oropsirea,

in care ma inalt ca sa-Ti cuprind

Genunchii si iubirea;

O, nebunia-aceasta ce se-atine

Si tremura si pururea 

Te vrea

Pe 

Tine, doar pe 

Tine;

Minunea-aceasta umeda, fierbinte,

Mereu mai sus pe luciul ei ma ia,

Dar 

Tu ramai mereu mai sus de ea

Supremule 

Parinte!

Si-n golurile ce din mine gem

Nemaistiind de unde sa 

Te chem,

in golurile-acele fara zare

Raman pierdut cu-aroma ce 

Ti-o sui;

Si respirand neantu-n care-apui

Ma legan ca o floare 

Frigul de frică - George Țărnea


Înspăimântaţi se uită pândarii vieţii mele,

cum te-am putut convinge, când nu erau atenţi,

ca să te ţin ascunsă, o vreme, printre stele,

departe de mulţimea amanţilor latenţi...


Şi-mi pun în spate rele pe care niciodată,

făptura mea suavă de zmeu îndrăgostit,

nu le-a putut cuprinde – pe bani sau fără plată -

càt timp doar prin poeme am stat adăpostit...


Şi-am cultivat, cu grijă, doar flori nemuritoare,

să ţi le las pe toate, iubito, de pe-acum,

deși mi-e frig de frică şi mult mai mult mă doare

că mâine-n amintire-ţi voi fi un pumn de scrum.

Viața - Alexei Mateevici


Frumoasă nestatornicie,

viață, pentru ce-mi eşti dată?

Mintea-mi tace, simţul ştie:

viața-i pentru viaţă dată.


Frumoase-s toate-n lumea mare,

căci ziditoru-n ea s-ascunde,

dar prin simţiri şi prin cântare

lumina feţei Lui pătrunde.


Pe Dânsul a-L afla-n zidire

ca-n carte voia a-i citi

aceasta-i a vieţii menire:

în Dumnezeu a vieţui.


Mai 1912

Temenea la Anton Pann - Nichita Stănescu


Îmi aplec șira spinării

doar în fața ta și-a mării

adică

te sărut cel mai cuminte

Pann Antoane pe cuvinte,

pentru că

dumneata te ții călare

peste substantivul mare.

Și

stai măreț și-ndrăgostit

cu fesul căzut în mit

precum e o vorbă:

rupe coada la cometă

că se face stea cochetă

sau:

unde pupi și unde crapă

zice o icoană - fată.

Căci

cine le gândește

rău le isprăvește

așadar

Anton Panne, Pann Antoane

te sărut peste icoane

deci

ca să am parte de glorii

eu îți pup șira spinării.


(1972)

Rânduri pentru nechemata - Ion Minulescu


Aştepţi pe cineva?

Nu ştii pe cine?

Sau nu te-aştepţi decât pe tine

sâ te-nfruptezi din ce ţi se cuvine?


Nu ştii că azi sau mâine -

vrei, nu vrei -

n-aştepţi decât sosirea Ei?


Şi-oricine-ai fost

sau vei mai fi,

sosirea celei nechemate -

fie că-ţi bate-n geam în zori de zi,

fie că-ţi intră-n casa-n miez de noapte -

exact în clipa când ţi-apare,

doar te sărută şi...

Dispare!...

Fetița din Făgădău - Ion Minulescu


De ce mi-ai promis că vii

cu buzele-ţi arămii,

când ştiai c-ai să mă minţi

cu aceiaşi zece dinţi

cu care m-ai sărutat

când din „Moşi” ţi-am cumpărat

un flacon de „Ton Sourire”

și-o cutie de rahat

„Hagi Bekir”?…


De ce mi-ai jurat solemn

pe icoanele de lemn

și-ai promis lui Dumnezeu

c-ai să mă iubeşti mereu,

când tu ne-ai minţit la fel

și pe mine,

și pe El?...


De ce taci?

Cum?...

Tu nu ştii

că fetiţa mincinoasă

chiar când este-aşa frumoasă

și cochetă

cum eşti tu -

vânzătoare la „Bon Goût” -

nu mai merită să fie

nici dorită,

nici iubită,

nici subiect de poezie

într-o mică prăvălie

cu mantouri

și rochiţe

scoțiene

și pestriţe?


Nu ţi-a fost măcar ruşine,

când ştiai că n-ai să vii,

să-mi mănânci două cutii

cu „praline”,

alta cu „marons glacées”

și nu mai ştiu încă ce -

că tu prea mănânci de toate,

prea ai pofte asortate!...


Aoleo... şi vai de mine!...

Ce să mai fac eu din tine?

Că de ieri nu te iert,

ba chiar să te şi blestem,

că de tine nu mă tem...

ce te fac eu nu-i secret -

te fac „cu ou şi oţet”

și, dacă-ar fi să te-ntorci,

te fac „albie de porci”,

cum se face-n Făgădău...

și-apoi rog pe Dumnezeu

să te facă şi mai rău

decât ce te făcui eu!…


Din volumul Versuri, 1943

Romanța corbului - Ion Minulescu


Pe ţârmul nalt şi drept -

hotarul, de unde-ncepe necuprinsul

imperiu-al apelor albastre

cu-atâtea felurimi de pete,

al apelor ce dimineaţa sunt verzi,

iar seara violete -

un corb a poposit spre seară,

și-aşa, cum stă pe malul mării,

orbit de-albastrele noianuri,

muiate-n purpura-nserării,

parcă-i sositul care-aşteaptă să vină şi-alţi întârziaţi...


Şi-n seara-aceea-n care-apusul

părea mai trist ca-n alte seri,

iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,

m-am dus să-mi plimb pe tărm urâtul

și biata-mi inimă,-mbibată

de-amaru-otrăvilor sorbite din gura-amantelor de ieri...

dar corbul mi-a ieşit in cale

......................................

Pe țărmul mării nalt şi drept,

ca şi pe-o margine de groapă,

veghea un cioclu-naripat,

și cioclul m-a privit o clipă,

a dat din aripi

și-a zburat...

și parcă mi-a şoptit în treacăt:

  • Bine-ai venit... de când te-aştept!

Fănuș Neagu la 61 de ani - Adrian Păunescu











Cerneala putrezește-n călimări,

în beciuri, vinul nostru reînvie,

ca să miroasă a lăstari de vie

și prin armuri ne trec stafii călări.


Dintre ai noștri, cei mai mulți s-au stins,

bizanțul pretutindeni ni se-arată,

ce scris zadarnic, vremuri de erată,

stilistică bogată dinadins.


Căderi de roți de dorul cheii coarbe,

oprirea va veni, acuș-acuș,

vai, ce aproape au ajuns cei duși,

biblioteca parcă ne resoarbe,


în trista țară a privirii oarbe,

amurg valah. Îmbătrânim, Fănuș.

Mănușa - Mihai Eminescu

după Fr. Schiller)


Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,

Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.

Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.

Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.


Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne

Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,

Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă

Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.


Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă

Şi dintr-însa se repede

C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede

Muge tare,

Coada roată o-nvârteşte,

Scoate limba,

Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,

Sforăie înverşunat,

Apoi mormăind se-ntinde

Lângă el.


Regele mai face-un semn,

Şi pe două porţi deschise

Se azvârl doi leoparzi,

Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă

Peste tigru.

Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -

Leul muge,

Se ridică în picioare,

Fiarele se-nfiorează,

Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,

Se aşează.


O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan

O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;

Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,

Cavalerului Delorges:

"Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,

Să te văz,

Mergi, mănuşa de-mi ridică!"


Cavaleru-aleargă, iute se coboară

În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,

Din mijlocu-acelor monştri,

Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.

Cu mirare şi cu groază

Damele şi cavalerii l-au privit,

Însă foarte liniştit

El mănuşa o aduce înapoi.

De-a lui laudă răsună orice gură,

Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,

Ce-i promite că norocu-i e aproape. -

Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:

"Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi!"

Şi-o lăsă numaidecât.

Poetul - Ion Pavelescu


Precum, în urma sumbrelor dezastre, 

scafandrierul îndrăzneț adună 

epavele zdrobite de furtună, 

ce putrezesc sub undele albastre


La fel, în pacea noptilor sihastre, 

când frământarea vieței se îmbună, 

poetul pal, călăuzit de lună, 

coboară-n fundul sufletelor noastre!


Acolo-n calmul apei noroioase, 

reptile, ancore, catarge, oase, 

răsar hidos din umbra funerară


Dar el, senin, își pleacă mâna fină, 

căci a văzut lucind o perlă rară 

și fericit o scoate la lumină.

Răzbunarea vremii - Ion Pavelescu


I

În rame vechi, pe ziduri atârnate, 

de veacuri stau în jețul lor strămoșii 

și nestemate, verzi, albastre, roșii, 

le-mpodobesc caftanele bogate.


Ținând în mâini ca semn de pietate, 

mătănii lungi, ce frământau pioșii, 

îi vezi zâmbind mefistofelic moșii. 

din bărbile cu grije pieptănate.


Urmașii lor trecură zeci și sute 

iar ei privind cu chipurile mute, 

cum i-a-nghițit a timpului vâltoare,

le flutură pe buze ironia;


Cum vremea poate fi ucigătoare,

când ei și azi înfruntă vecinicia?


II

Dar vremea tot văzând că nu mai mor, 

ea, ce în veci nu iartă răzvrătirea, 

le pregăti rebelilor pieirea, 

pierzându-i însăși nemurirea lor!


Pe când priveau cu ochiul sfidător 

și legănau în el nemărginirea, 

se transforma în taină omenirea 

prin tot mai caldul artelor fior.


Iar azi lăsând privirea-nfrigurată 

pe un portret din vremea depărtată 

în el nu mai trăiește egoistul


Ce-a vrut să-nfrunte soarta-i pieritoare, 

căci vremea a făcut - răzbunătoare -

să nu vedem acum decât artistul.