Cununie - Vasile Copilu-Cheatră

Am sărutat Arieșul cu pumnii plini de prund, 

lacrimi grele am rostogolit până-n străfund. 

Era atâta plânset în undele senine 

că toate pietrele de aur erau pline.

Am împletit scâncet de cetine din gruiuri 

și cântece de tulnic zvonite printre măguri, 

cunună înflorată cu plâns durut prin țară 

de moți frățâni cu dorul şi cântecul de seară.

Se-ntoarce drumu-n mine, în munte şi pe apă, 

holoangări goi şi jilavi la-ncrucișări se-nchină,

îi port şi-i simt în mine aievea cum s-adapă

și cânt cu moții-n tulnic şi cimpoi, 

că muntele de aur s-a cununat cu noi.

Aș vrea să te-ncui în cuvânt - Vasile Copilu-Cheatră

Cuvintele mele țârâie

de lacrimi și sânge.

Cine-n adâncul lor plânge,

că plânsul alină, nu taie?

Focul în ele s-ar stinge

de n-ar fi așa vâlvătaie

și dorul, de doruri, e claie.

Nici vremea nu-l frânge.

În versuri tot vie mi-ai mas,

ca inima urcată-ntr-o stea

lângă tristețe de veghe să stea,

De când fără tine-am rămas.

cu durere și grijă te cânt

și-aș vrea să te-ncui în cuvânt.

Gloata - Vasile Copilu-Cheatră

Suie din taine şi tenebre gloata, 

spre cer se suie, cântând, din stea în stea, 

în orice anotimp de veacuri era gata,

stăpână pe destinul ei să stea.

Acum credința s-a mutat în flori

și vrerea gloatei cum s-a smuls din cuie 

și-a aprins văpaia, ca de-atâtea ori, 

și-o văd aievea cum pe tron se suie.

Cad regii, ca pozdării cad

și ard hlamidele pe ei, de nu-şi mai găsesc leacul,

în baia răzmerițelor mă scald

și chiuind, ca la nuntă, vom trece iar Feleacul.

De la villa Tuscolana - Duiliu Zamfirescu

(dactili și trochei)

Tristele umbre se lasă pe văi de sus de pe dealuri

singure, palide, pline de-o lume vie de basme:

bradul, umbrela și-o-ntinde pe muchea arsei coline;

mierla șăgalnică țipă prin grase tufe de lauri.

Cicero, vechiule stâlp al acestor clasice locuri,

scoală din pulberea vremilor. Uite: colo, pe valea

Tibrului, urmele Romei antice tremură încă.

Umbro-sabelii și quirium, Tațiu, Numa Pompiliu;

Zeii, pontificii, frații Arvali, Lupercii și Salii;

piatra și lancea, și focul din vatra Vestei fecioare,

toate sunt încă și azi în ființă. Timpul și forma

par că se schimbă.

“Plin de un dor fără sațiu de lumea vremilor duse,

timpul și forma de astăzi mă lasă rece ca ghiața.

Toate sunt încă-n ființă și totuși toate sunt moarte.

Ochi-mi, o nobile Marcu Terențiu, cată spre tine.”

Astfel grăiește un glas din ruine. Nimeni n-aude.

Brațe vânjoase întind Apeninii către cetate

Roma din vale privește pe gânduri coamele ninse.

Soarele moare prelung în adâncul mărilor Tusce.

(Roma, aprilie 1889)

Iarnă a iernilor - Adrian Păunescu

A venit iarna ca un pârjol, 

brațul lui Venus flutură gol, 

a venit iarna ca nefiind, 

vâjàie-n oameni asprul instinct.

Iarnă a lumii, inima mea, 

mai mult eşti searbădă decît eşti rea.

A venit iarna fără-a veni, 

ninsori absurde şi timpurii, 

globule albe, leucemii. 

A venit iarna peste pământ. 

Şi eu copii-mi aud plângând,

Halucinantă plângerea lor, 

mă bate-n inimă până când mor.

Mă fac a nu ști și parcă zburd, 

cine mă vede mă crede surd.

Dar înăuntru eu gem constrâns,

de-atâta iarnă, de-atâta plâns.

A venit iarna, fierbinte ger, 

ninge cu inima mea dinspre cer.

Cristalu-şi flutură dinspre cocoși, 

morții îngheață-n pământ voioşi.

A venit iarna, iarna s-a pus, 

ca o poveste a celor ce nu-s.

Ca o poveste despre povești,

cum te-ai vedea dacă brusc nu mai eşti.

Iarnă a iernilor care ne culci,

amărăciune-a stafidelor dulci.

Vai, câte inimi zadarnic bat

într-un decembrie încercănat.

Mai vin copiii de pe la școli,

mai auzim că bătrânii au boli,

viață amară, cum ne mai cerni,

anul întreg să ne fie de ierni.

Venus să-şi fluture mâneca trist, 

peste un glob pământesc conformist.

A venit iarna ca un pârjol,

și se împuşcă martiri pentru pol.

Cine s-a dus, e bun dus şi s-a zis,

dosarul lumii este închis.

Peste pământul rece și mic,

iarna aduce fulgi de nimic,

cât o să țină, ce va mai vrea 

iarnă a iernilor, inima mea?

1976

Bradul și firul de iarbă - Cincinat Pavelescu

Un brad înalt, semeț, voinic,

privind un fir de iarbă mic,

zicea-ngâmfat: În zece ani cât m-am suit,

sărmane fir nenorocit,

și tu ești tot cum te-am lăsat

pe când alături petreceam;

în umbra ta necunoscută,

abia c-o palmă te-ntreceam

și astăzi te întrec c-o sută.

Și vezi, sunt bun că-mi amintesc

și-am drept să fiu orgolios,

căci ai rămas atât de jos,

abia, abia te mai zăresc.

Firul de iarbă îi zise: Bine,

ești mai înalt, e drept, vecine,

și totuși între noi, îmi pare

că e grozavă-asemănare:

oricât te-ai înălța în vânt,

cu fruntea-n nori sau în lumină,

o, nu uita ai rădăcină

tot ca și mine, în pământ.

Curtezanei - Cincinat Pavelescu

Nu sărutările perfide…

dă-mi ochi-ți sumbru labirint

în care patima deschide

neantul viselor ce mint.

Dă-mi ochii tăi, adânci ca marea,

peste-al lor haos să m-aplec,

să sorb dintr-înșii nepăsarea

și amintirile să-nec.

A mea privire când străbate

adâncul lor mă înfior;

Oh! câte suflete-necate

nu rătăcesc în apa lor!

Iarna - Virgil Carianopol

Uraaa! Ninge ca-n poveste!

Timpul e de săniuş!

Hai, copii! Ca şi-altădată,

s-a făcut alunecuş.

Scoateţi săniile-afară!

Lăsaţi alte jucării!

Dealul vă aşteaptă jocul,

nu veţi fi mereu copii.

Hai, veniţi la sănătate!

Maica iarnă, pentru voi,

s-a grăbit să cearnă norii.

Stă numai un pic la noi!

Biografia verii - Ana Blandiana

Vara începe

din stratul de cepe

Și se arată

printre salată.

Crește ușurel

printre pătrunjel.

Apare în lume

dintre legume.

Stă apoi închisă

într-o caisă,

E prinsă-n mreajă

într-o cireașă,

Piersicile-n sine

o ascund mai bine,

E dulce și bună

în orișice prună,

Și-i o-ntreagă vară

în orișice pară.

Știe să se suie

chiar și-ntr-o gutuie,

Și e-ntr-adevăr

în orișice măr.

Dacă vrei ți-o scutur

dintr-un bob de strugur,

Dacă vrei ți-o-aduc

pe-o frunză de nuc.

Toamna rea când vine,

își ascunde bine

Dulcele ei trup

într-un cantalup,

Inima ei vie

în ciorchini din vie.

Frigul nu o-nfrânge,

iarna nu o ninge,

Căci e, bunăoară,

la noi în cămară.

Clipocește prin

butoiul cu vin,

Și poate să-ncapă-n

funia de ceapă,

Nu moare de tot

nici chiar în compot,

Ba, rămâne-n viață

chiar și în dulceață.

Pomul Crăciunului - George Coșbuc

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

pădurea iarna doarme, c'aşa vrea Dumnezeu.

Şi numai câte-un viscol o bate uneori,

ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori.

Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier,

în noaptea asta însă, vin îngerii din cer.

Şi zboară'ncet de-alungul pădurilor de brad,

și cântă'ncet; şi mere şi flori din sân le cad.

Iar florile s'anină de ramuri până jos

și-i cântec şi lumina şi-aşa e de frumos!

Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i,

se bucură şi cântă ca îngerii şi ei.

Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,

dar uite ce-ţi trimite dintr'însa Dumnezeu.

Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,

așa cum au găsit-o, cu flori şi jucării.

Departe într-un staul e'n faţă-acum Iisus,

și îngerii, o, câte şi câte i-au adus.

Dar el e bun si'mparte la toţi câţi îl iubesc,

tu vino, şi te'nchină, zi: "Doamne-ţi mulţumesc".

Pe sub ușă - Marin Sorescu

Ziua de azi

mi-a fost vârâtă, ca de obicei,

pe sub ușă.

Mi-am așezat pe nas ochelarii

și-am început

s-o citesc.

Nimic deosebit,

după câte văd.

Cică pe la prânz o să fiu cam trist,

nu se specifică motivul,

și-o să continui să iubesc lumina

de unde-am rămas ieri.

Pagina externă informează

despre tratativele mele cu apa, cu munții, cu aerul

în legatură cu pretenția lor absurdă

de a-mi intra în sânge și-n creier.

Apoi, obișnuitele știri

despre puterea mea de muncă,

despre drumul la pâine,

despre buna dispoziție

(dar nu se suflă un cuvânt

în legatură cu situația

din ficat.)

Unde s-o fi tipărind

viața asta a mea,

că e plină de greșeli

inadmisibile.

Visul unei nopți de iarnă - Nichita Stănescu

Apărea în stele dințate

chipul tău de atunci, numai contur.

Nopțile mele, în nopțile mele.

 

Stam lungit pe zăpată, privirea

îmi hoinărea printre cetini, în jur,

și nu mi-era frig. Dimpotrivă,

abuream tot ca o pâine albă.

 

Stelele mă priveau curioase.

O, tu, carne a mea, visătoare,

o, voi, fosforescentelor oase!

 

Tot viitorul călătorea, călătorea,

de sus, de sub norii cei nevăzuți,

pe fulgii cei albi, căci ningea,

dragostea mea i-apasă, apasă,

și ei mi se topeau în răsuflare.

 

Pân la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,

dacă-aș fi vrut să calc peste gheață,

până la cât mi-ar fi intrat mâna,

de-aș fi voit să mă sprijin mai bine

de trunchiul bradului de lângă mine.

 

Dar eu abuream trântit în zăpadă

ce se topea, mi se topea sub trup.

 

Apoi se topea pământul și piatra,

și m-aș fi agățat de cer,

dar mi-era teamă că-l rup.

 

Astfel ajungeam în fundul pământului

tăind, cu trupul, un con de vulcan.

 

Stelele, capete fără tupuri,

mă iubeau, lunecând simultan

pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.

 

E iarnă, și eu stau întins, pe sub cetini,

și miezul de lavă îl iau și îl pun

sub creștet, și tot nu adorm.

 

Și întruna,

din mine spre tine râsar și apun.

Iarna - Nichita Stănescu

 

Vine-o pasăre și coase,

în fuioare de mătase,

ale norilor atlase,

de țări lungi și lunecoase…

vine-o fată și descoase,

tot ce pasărea lucrase,

și cu genele-i lucioase,

ninge flori de nea frumoase,

și-apoi le preschimbă în raze,

argintànd cărări și case…