Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie, mai ales atunci, să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Pe neasteptate, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.
Cad alte frunze, alte păsări zboară,
cum mai zburau la noi odinioară,
vin alte toamne cu aceleaşi nume,
dar noi trăim de-acum în altă lume.
Dimineţile mocnesc singurătate,
şi toamna trece rece prin cetate,
din mrejele cu vălul de aramă
vin amintiri fugare puse-n în ramă.
Prin sat trec umbre grele de tăceri,
unde s-au dus potecile de ieri?
Cine s-a răzbunat cu-atâta ură,
unde e nucul meu din bătătură?
Și prispa mea cea plină de ulcele
şi nopţile dormite prin vâlcele?
Unde-i fântâna noastră cu izvoare,
din care-au curs legende milenare?
Pe bolta-naltă îmi ridic privirea,
se cuibăreşte-n suflet iar uimirea,
atâtea stele sunt pe cerul sfânt
şi-atâta dragoste e pe pământ.
Mătasea lunii-mi cade pe covor
şi vraja ei de-acum îmi dă fior,
în jurul meu plutesc ca nişte ape
doar amintirile ce-mi cad pe pleoape.
Umbrit eram, iată, de glezna cuiva
care mult mai puternic prin toate păşea;
astfel oricât de tânăr, cu oricâtă pripeală,
orice drum băteam a doua oară;
Dus undeva să spun că iubesc
văd că iubita mi-a fost trezită-nainte;
caut un lup să-l fac frate frăţesc
şi-l găsesc însemnat de alt dinte;
Vreau să-ncalec un cal temător, să-l alint,
şi el este demult împăcat cu şaua;
vreau să dorm unde-i veşnică neaua
şi găsesc locul tăvălit;
Ușile-naltului abia se trântesc
după cineva luat drept mine;
poeziile mele se alcătuiesc
din întârzieri şi ruşine;
Umbrit eram, iată, de glezna cuiva
care mult mai puternic prin toate păşea;
astfel, oricât de tânăr, cu oricâtă pripeală
orice drum băteam a doua oară.
Portice lungi prin care spun anticii
că noaptea se plimba cu molcom pas
Caligula nebun visând suplicii,
din voi nici o fărîmă n-a rămas.
Cine-a cioplit acele chipuri stranii
pe insula pierdută şi pustie
din fundu-ndepărtatei Oceanii
și le-a adus în braţe, cine ştie?
Tu, monstru al fierbintelui Egipt,
sfinx cu sprânceana încruntată,
în ce papirus, în ce manuscript,
se află taina ta nedezlegată?
Dar ce să dezlegăm? Doar totul piere
în timpul fără sens, fără-ncheiere.
Ajunşi în lună n-am găsit decât
un plat pustiu, sărac, steril, urât.
O să ajungem oare şi la stele,
cu gândul să descoperim în ele
secretul universului şi-al vieţii?
Da-n stele nu ajung decât poeţii.
Umbrind cum ceara luminând cum luna
între tăcut şi spus îmi e totuna
minciuna spune tace adevărul
Această jumătate se mănâncă
pentru cealaltă nu jura căci pale
sunt cearcănele degetelor tale
şi nu întreb despre otravă încă
Și n-am să-mi amintesc despre nici una
cât a hrănit cât a ucis pe faţă
nimic nu naştem pentru totdeauna
nimic nu e netulburat în viaţă
meri înfloriţi şi viermii stând în ouă
apoi în fruct spălaţi de-aceeaşi rouă.
E mult mai bine să ai frunze mult mai bine
să rămâi undeva plin de frunze
undeva în conturul tău de răcoare
Sigur nu mai poţi să citeşti cărţi portocalii
nici să te aşezi picior peste picior pe-o bancă
nici să-ţi pui pălăria alături şi nici
să desenezi cu creta pe asfalt.
Dar când ploile te îngreunează prea tare
poţi să te scuturi încet şi să porneşti pe străzi
şi în urma ta rămâne o pată imensă rotundă în centrul căreia
poţi să-ţi laşi pălăria ca pe un fruct ud.
În turburatu-mi suflet, am construit o Arcă
- informă nălucire de biblic corăbier, -
și turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă,
noroade-ntregi, plecate puternicului cer.
E vremea să se-abată mânia Lui! O ploaie
de stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.
Corabia aleargă... în negura greoaie,
corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel...
Şi cel din urmă creştet de munte se scufundă...
- spre ţărm Stâpâne, spre care Ararat
din bruma depărtării, mă poartă-adânca undă? -
S-a coborât pe ape linţoliu-ntunecat.
Aud cum se destramă un suflet undeva,
departe, în a ploii acidă melopee...
e noapte-n larg... iar Arca te-aştept, Jehova,
pe mările din suflet să fereci curcubee.
În dimineţile tăcute desăvârşite
obişnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară
prin parcul municipal
mă urc în picioare pe una din băncile ude
şi încep să cânt visător
un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea
ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează
iar el îi spune emoţionat de mâine
da, de mâine, ne vom schimba modul de viaţă
vom încerca să fim fericiţi ne vom duce la
cinematograf vom discuta despre artă
vom colecţiona ilustrate ne vom gândi la marile
adevăruri în fiecare zi spre seară
ne vom strânge mâinile ne vom privi în ochi
şi la fiecare douăzeci şi patru de ore
vom încerca să facem câte o faptă bună
iar la vară
o, la vară
vom vizita Bulgaria în autocar.
Lăudaţi pe Domnu-n toate ale Sale
de-a lungu-ntregii voastre vieţi,
în cele mici şi-n cele colosale.
Lăudaţi-L în luceferi şi scaieţi,
în forfota celor văzute
şi-n bezna celor puse sub peceţi!
Lăudaţi-L în chimvale şi-alăute,
în limba celor vorbitori
şi-n graiul sfânt al lucrurilor mute!
Lăudaţi-L sus cutreierul de sori
şi jos ţărânile păgâne
ce zi de zi se-ncreştinează-n zori!
Lăudaţi-L în oceanele de grâne,
în zvonul vastelor păduri
şi-n mersul lin al fiarelor bătrâne!
Lăudaţi pe Dumnezeu în pinii suri
care sfidează anotimpul,
în geruri, uragane şi călduri!
Lăudaţi sămânţa, trandafirul, ghimpul,
şi suliţa cu care a împuns
tenebrele făcând să curgă timpul!
Lăudaţi-L nencetat ca mire uns
şi-mprejmuit de mari oraţii,
dar pururea-n adânc de nepătruns!
Lăudaţi pe Dumnezeu ca izvor de spaţii,
ca vedere cumpănă de har,
ce naşte-n suflet zări şi constelaţii!
Lăudaţi-L ca pe-un suflu trinitar
al tuturor şi-al nimănuia,
care respiră-n lumi fără hotar!
Lăudaţi pe Domnul nostru! Aleluia!
Sunt nopţi atât de lungi... cu neputinţă
mi-ar fi să mă cufund până la capăt,
ceva ca un năvod mă trage-afară
și mă aruncă treaz în întuneric
doar cei ce dorm acum nu mai sunt singuri,
căci bezna pentru ei pare tărâmul
pe care-l lasă-n urmă, când se-avântă
pe plutele din somn spre lumi uitate.
Acolo îi aşteaptă să se-ntoarcă
surori neîntâlnite niciodată
în albele pătrate ale zilei;
umbrele lor iubite-i împresoară
și când păşesc pe val au mii de feţe.
Ce greu le e apoi să se desprindă
din braţele familiei nevăzute,
când şovăie pe drumul deşteptării!
Poate de-aceea mie nu-mi mai vine
să-nchid vreodată ochii la culcare.
Când te încearcă îndoiala,
când mintea ta-i un ghem de zbateri
și ai pleca, dar nu ai unde,
te-aş lua cu mine în livada
ce se deschide în tabloul
care-a oprit pe totdeauna
aleanul verde al amiezii.
Am sta sub crengile pictate,
până când undele din suflet
s-ar îmbuna, căci nici o boare
nu le-ar mai încreţi oglinda,
și am rămâne înlăuntrul
luminii galeşe de vară,
privind din acuarela caldă
vârtejul umbrelor de-afară.
Monica Pillat, n. 1947 la București, fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat. Absolventă a Facultăţii de Limbi Germanice, Secţia engleză-română (1970). Doctorat în literatură comparată (1978). Profesor de literatură engleză şi americană la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970−1972), apoi la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti (1973−2005). Membră a Uniunii Scriitorilor, secţia poezie. Autoare de cărți de poezie, proză, critică literară, literatură memorialistică și editoare. A îngrijit volumele de corespondență ale familiei Pillat și a editat, împreună cu George Ardeleanu, seria de autor Dinu Pillat.
Tânăra Domniță a încălecat:
pentru prima oară merge la vânat,
cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toți voinici băieți,
înarmați cu paloș, suliți și săgeți,
îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
tremură de spaimă, tremură de milă,
văzând că-mprejuru-i acea tinerime
face-atâtea jertfe cu așa cruzime.
Totdeauna-un suflet c-al ei delicat
cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
din desiș, în față-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul ușor,
asudat de goană, cu ochi rugător,
vine și-ngenuchie l-ale ei picioare
grație imploră, ca să nu-l omoare.
Dar și al ei mire, iată-l că sosește,
arma-n sus ridică și ochind țintește,
ca un vultur aprig, cu sulița-i lungă,
pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! Strigă Domnița! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
căci mie-n genunche, el s-a prosternat,
convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genunche a venit să ceară
grație... eu nu pot ca să-l las să piară!”
Și zicând acestea ea a dezarmat
brațul ce-al său mire ține ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioși,
către cerb se-ntoarce cu blândețe, și,
când vin toți curtenii cu armele-ardicate,
junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!... cu grația sa.
Orice răutate ea va dezarma!
La poalele dealului - plâns de vioară...
suspină arcușul și-i parcul pustiu.
Alături pășești ca un vis de ușoară
și fără prihană așa cum te știu.
Și geme vioara... chemarea ei vine
să-mi spună trăiești!… și parcă zăresc
cum trece ușoară alaturi de tine
povestea iubirii ce-acum o trăiesc!
Toamna! Cădea frunza galbenă și rar.
Timpul își schimbase hainele de jar.
Plopii, numai flăcări, până-n depărtări,
aprindeau la capul verii lumânări.
Am crezut că vine. Am stat ceas cu ceas.
Ziua s-a dus, însă eu am mai rămas.
..............................................
Seara liniștită, coborând din zbor,
încurcată-n arbori, se zbatea usor.
Am rămas acolo, până prea târziu,
m-adusese vârsta, eu n-am vrut să viu.
Pe la miezul nopții, am plecat tăcând.
Am călcat, sub frunze, oase vechi rupând.
Vântul mugea-n mine, și din gând, duium,
frunzele iubirii îmi cădeau pe drum...
Tot acolo stau, în casa unde știi plăpânda lampă
luminând pe la ferestre. Pentru ce atunci pe clampă
mâna ta încet și sigur n-o mai pui de-atâta vreme,
sau bați codrii singuratici și tăcutele poiene...?
Lângă care apă rară ți-ai adus făptura dulce
și-ai lăsat-o-n lan de nuferi și de trestii să se culce
unde, în amurgul care vine calm și rece, încă
ți se mai ascunde ochiul și privirea ta adâncă...?
Știu că umbra care cade nu te-mbie - știu și asta
și de-aceea azi, iubito, nu mai șterg de praf fereastra
nici, la marginea luminii ce se stinge fără veste,
nu-mi mai răscolesc trecutul și uitata mea poveste.
..........................................................................
Nu te-aștept, deși și-acuma tot acolo stau în casa
unde tremură la geamuri lampa asta ca mătasa
și deși și-acum în suflet degetele-ți, minunato,
ți le-aud căzând pe clanță și tresar spunându-mi:
iat-o!...
Atâta frumusețe-n sine strâns-a,
și gingășie, fața Doamnei mele,
că orice s-ar ivi și-n orice fel e,
mari frumuseți și prețuri nasc într-însa.
Când de tristeți duioase e cuprinsă,
nicicând n-au fost tristeți mai dulci ca ele;
când aprig o ajung mânii rebele,
în față-i tremură Iubirea însăși.
Frumoasă e prin orice întristare,
și de-i brăzdează plânsul fața pură,
și Amor plânge: Iată-mpărăția-mi!
Dar universul orb, când sunt în stare
s-aduc un râs suav pe-această gură,
cunoaște-atunci ce-nseamnă bucuria.
Traducere de Maria Banuș
Mâinile noastre se amestecă-n ceață
care sunt ale mele,
care sunt ale tale?
Toate sunt ale mele,
toate sunt ale tale,
toate sunt ale tale...
Mâinile noastre se amestecă-n ceață:
în amurg, fereastra
se zguduie de frig.
În amurg, ușa se cască între ferestre.
Toate sunt ale mele,
toate sunt ale tale,
toate sunt ale tale...
