Făclia vie - Charles Baudelaire

În fața mea merg Ochii cei de lumină plini,
magnetizați de-un înger cu născociri savante;
sunt frații mei aievea acești doi frați divini
ce-n ochii mei presară sclipiri de diamante.

Scăpându-mă de orice păcat coplesitor
pe drumul Frumuseții ei pasul mi-l îmbie;
mi-s slujitori și totuși eu sunt robitul lor;
întreaga-mi fire-ascultă de-această faclă vie.

Voi răspândiți, Ochi magici, o mistica lucire
de lumânări aprinse în plină zi; subțire,
flacăra lor la soare pălește dar nu moare;

Dar ele slăvesc Moartea, voi Viața; și mereu
cântați trezirea sfântă a sufletului meu,
voi, aștri-a căror rază n-o stinge nici un soare!

Lada de zestre - Marin Sorescu

Şi-a luat muiere din alt sat,
tocmai de pe malul Olteţului,
peste câteva dealuri, cât munţii.
Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,
ea îşi lua lada de zestre în cap,
Un ceaun în mână şi pleca la Boghea.

Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei.
Venea Dumitru aproape plângând la tata:
– Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana.
Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii.
– Las-o aşa, că vine singură.
– Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce.

Şi-acolo rămâne, mă, că-şi luă şi lada şi ceaunul, auzi?
Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte,
Tivic  – cum îi zicea lumea  – mâna pe ciomag
Şi tuliu! peste câmp, pe Seci.

Ioana se vedea de departe,
că era coprelă înaltă.
Ar fi putut să meargă mai repede,
că ceaunul ce era mai greu,
că-n ladă, ce să aibă?

Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage.
Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă,
să se ducă vuva cât mai departe.
Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile,
se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic.
Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea.

Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,
ea cu lada frumoasă, în cap.
Poate că se mai opreau şi pe câmp,
puneau de mămăligă, ori coceau porumbi.
Ei, tineri! Parcă atunci se vedeau prima dată.
- Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.

Cititorule, cine esti tu... - Rabindranath Tagore

Cititorule, cine ești tu oare
care-mi citești poemele acestea
și după o sută de ani?
Nu-ți pot trimite nici o singură floare
din belșugul acestei primăveri
nici un singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpurați de lumini...
deschide-ți larg ușile și privește afară!
Din propria ta grădină în floare
culege-ți doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte.
Și-n bucuria inimii tale să simți
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat și vocea ei veselă
și-a rostogolit-o și peste o sută de ani.

Papirus cu lacune - Nichita Stănescu

Deodată mi-a explodat sticla ferestrei
împroșcându-mă cu cioburi străbătute de vechi priviri.
În cadru se arătă un înger atât de bucălat
încât avea un cap rotund și două aripi ascuțite, –
surâse la mine ca un cântec de leagăn:
- Ce faci, Nichita, acolo, ce faci?
- Ung țeava pistolului, i-am spus,
ung țeava pistolului.
- Dar e vechi, mi-a zis, e vechi,
e din primul război mondial!
De ce ungi cu ulei de măsline țeava pistolului?
- Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
ca să fiu pregătit că ar începe din nou primul război mondial,
d-aia, ca să fiu pregătit c-ar putea să înceapă din nou primul război mondial!
și inconștienta mea bunică mi-ar da un borcan de coacăze
să-l târăsc până sus la Mărășești,
vărsat și spart în cioburi!
- Oho, zice capul bucălai,
dar sabia aceea lungă, ca o frunză de toamnă, cu mâner,
de ce o freci cu ulei de măsline?
- De din vale de Rovine…
de din vale de Rovine…
Ca să fiu pregătit, i-am răspuns,
să fiu pregătit, să fiu pregătit.
- Și ce-s hârtiile, mi-a zis,
și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
Și ce-s hârtiile alea albe mânjite cu negru?
- Scriu din nou Oda În Metru Antic, i-am răspuns,
mă înțelegi, scriu din nou Oda În Metru Antic.
- Dar dacă el se mai naște o dată!?
- Să fiu pregătit, să fiu pregătit!
- Ce țipi la mine, îmi zise îngerul bucălai
cel compus dintr-un cap și două aripi,
tocmai ca o măslină și două girafe,
întocmai ca un tron strâmb pe care stă o singură bucă,
ce țipi la mine, mi-a zis copilul!
- Tocmai frecam scutul rotund
cu anotimpurile înscrise pe el,
tocmai frecam scutul cu ulei de măsline.
Scuturam cioburile geamului spart de pe mine,
respiram o atică vechime, și i-am zis:
- Ce, tu vrei ca la Salamina să uit Peanul?
Am borcane cu coloare roșie sângerie în ele,
ca să-mi vopsesc fața în roșu pentru Pean.
Mă pregătesc pentru Salamina,
mă pregătesc pentru Salamina!
- Ești mort, mi-a spus palid, îngerul bucălai,
ești mort, mi-a spus îngerul bucălai –
Ești mort, mi-a spus îngerul bucălai
cu două aripe ascuțite, ești mort!
- Cum o să fiu mort, i-am răspuns,
cum o să fiu mort, dacă stau de vorbă cu tine?!
- Nu stai de vorbă cu mine, zise,
nu stai de vorbă cu nimeni, –
…și cioburile de pe jos săriră și se refăcură sticlă de geam.
Eu însumi eram sticla geamului,
curat și transparent ca sticla geamului.
Și prin mine privea cineva spre altcineva
și mă durea toată ființa mea de sticlă transparentă
de privirea care mă străpungea,
și nu știam cine privea pe cine privea,
prin durerea transparentă
de sticlă, de geam, a mea.

Mihai Eminescu despre școala românească

Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi... cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot...
Mihai Eminescu

Pictura de Octav Băncilă “Încurcat în socoteli”

Nocturnă 1 - George Bacovia

Clar de noapte parfumat,
o  grădină cu orizontul depărtat...
și în somn, pe banca veche, cugetări se contrazic,
greierul zimţează noaptea, cu nimic.

Cum te-am aşteptat...
totul a trecut -
luna pare, în oftat,
un continent cunoscut.

Aici e frumos aranjat
orice fir;
veacurile-au stat
un oraş, pe vale - Suvenir.

Clar de noapte parfumat,
o grădină cu orizontul depărtat...
și în somn, pe banca veche, tot mai mic...
greierul zimţează noaptea cu nimic...

Aşa - George Bacovia

Aşa,
o tristeţă
a intrat
în târg.
De dimineaţă
plouând.
Şi ciori
cârâind.
De-abia
se poate citi
un jurnal.
Parcă, -
de-a sta acasă...
... și, cum era
în zilele noastre...

Cai (Niciodată) - Nichita Stănescu

Ce-ai pus, mă, atâţia cai în drum

să mă-ncetinesc în coame
cum mă întorc cu gura scrum
sărutată de icoane
ce-ai pus să m-aţine in fire
din căderea dulce a mea
prin vedenii şi prin nevorbire
ah, tot caii şi caii în frunţi cu stea
da-m-aş dus în şei de piele
ca s-atârn de cerul lung
şi să plâng numai spre stele
niciodată spre pământ.

Poemă finală - George Bacovia

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni
ascuns în pivnița adânca, fără a spune un cuvânt
singur să fumez acolo neștiut de nimeni
altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viața, și moartea
și plângă poeții poema lor vană...
știu...
dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis -
plumb, și furtună, și pustiu,
finiș...

Istoria contemporană...
e timpul... toți nervii te vor...
o, vino odată, măreț viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni
mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni
altfel, e greu pe pământ...

Pământul - Marin Sorescu

Noi n-am fost sub pământ dacă-mi aduc bine aminte. Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. El cobora, cobora, şi teiul se descojea, se descojea. Când i se uscau toţi teii ca unul, însemna că, gata, i s-a sfârşit şi lui drumul. Noi trebuie să găsim însă un loc mai puţin alunecos în jos. Să căutăm locul cel mai bun de ducă (numai leneşii dau buzna în pământ pe unde apucă). Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici foarte mici. Cum fac furnicile de nu dau în ele, păcatele mele? Iată şi una de şarpe, care cine ştie din ce bea acum lapte. Dar nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arţari, iar noi avem gânduri infinit mai mari. Vulpea dă din cap ca o hoaţă mare: ea ştie într-un gard o bortă oarecare. Lasă, intrăm mai bine printr-o peşteră, descoperită acum de mine sub o foaie veştedă. Sunt aici două ferestruici gemene: "Poftiţi înăuntru ca-n ţara lui Cremene".
Globul pământesc văzut din interior îţi dă un alt fior decât văzut din exterior. Sună pietrele pe unde treci, iar de tavan atârnă lilieci (ca nişte lămpi negre şi chioare care fac bezna să aibă continuare). Au rămas în urmă iarba şi vântul, sub pământ e altfel pământul. E mai îndesat, mai adevărat. Parcă cel de afară e numai fumul şi putregaiul, aici e focul şi jeregaiul. Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, de la elefanţii circului şi până la nedresatele furnici. Vulturul, care prin vârful cerului zboară, are sub pământ măcar o gheară. Măcar umbra care-l ţine e pământească, ea-l face printre stele să nu se risipească.
Să încetăm o clipă gălăgia din gând şi să ascultăm cum începe lumea din pământ. Cum creşte din el lent, ca o statuie din postament. Ciuruit e acest glob ca un ou, dar la mijloc parcă e nou. Stâlpii de gheaţă şi vetrele de foc stau, uite, la un loc. Cărbunele prinde încet să facă pene, vor ieşi din el cine ştie ce coţofene. Că dintr-un pietroi sărac s-a-ncropit abia un rac. Iar dintr-unul şi mai sărac  un ac. Aurul prin firide-l ghiceşti, ca nişte ochi pentru peşti. Doamne, e extraordinară această peşteră, descoperită sub foaia cea veştedă! Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, vom găsi acolo de mult isprăvit. Va fi frumos, cu cer pe sus şi drum pe jos. Soarele va avea răsărit şi soare apune şi veveriţele vor ronţăi alune. Pe oameni va creşte barba şi după aceea iarba. Iepurii vor fi goniţi tot pe patru picioare si mă rog, totul exact ca-n poveştile noastre anterioare."

Pictura de Gheorghe Tăttărescu, Peştera Dâmbovicioara

Nu sunt singur - Lucian Blaga

Obârşiile-izvoare
mă mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.

Umbra-alături ia fiinţă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din nefiinţă -
mărturii că nu sunt singur.

Vulturi din robie scapă
şi se-nalţă; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.

Focuri sunt şi e credinţă.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruinţă:
nu sunt singur, nu sunt singur.

Întrebare - Marin Sorescu

Ce zi e azi?
Luni?
Dar Luni a fost
săptămâna trecută.

Marți?
Marți a fost tot anul trecut
a fost marți ca popa.

Miercuri?
Secolul trecut, dupa câte știu
a căzut într-o miercuri.

Joi?
Într-o joi a fost arată
Cartagina,
într-o joi a fost arsă
Bibilioteca din Alexandria.
Imposibil să nu fi trecut
nicio zi de atunci.

Vineri? Sâmbătă?
Eu am mai auzit odată
de zilele astea.
Nu-mi umblați cu povești.

Poate duminică?
Timpul dinaintea genezei
se numea Duminică.
Îmi aduc bine aminte.

Dumnezeule, toate zilele au fost
nu ne-a mai rămas nicio zi
nouă.

Imagine: Pablo Picasso: Jacqueline with Flowers, 1954

O nuia de răchită - A. E. Baconsky

Împlânt în pământ o nuia de răchită,

O nuia mlădioasă și galbenă -

Și mă gândesc la pașii tăi când treceai

Pe nisipul de aur al mării.

Nuiaua va da rădăcini

Și va crește cu frunze amare,

Și vântul îi va dezgoli pulpele

Când va trece în mai pe câmpii.

Și tu, tremurând, îmi vei căuta pieptul.

O, sărutările, flori cu petale de umbră,

împlânt în pământ o nuia de răchită,

O nuia mlădioasă și galbenă.

Florii - Vasile Voiculescu

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie
și dangăte de clopot în turlele de fer,
cântau în prag cucoşii prevestitor a ploaie
cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

Pe măgurile negre cu poalele jilave
mijea un fir de sate răznite de la drum,
ieșeau pe brânci din iarnă cătunele buhave
și îşi scoteau la soare căciulile de fum.

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,
un pâlc de capre albe îngenunchea umil;
suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate
pășeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

O paşnică tristeţe punea fără de ştire
în orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;
lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,
dar se sfia să intre în casele de lut!

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,
Isus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad
din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul
și-n cale ploconite i-l aşterneau plocad.

Poezia la sate - Iosif Vulcan

Sunt aici în Leta Mare,
beu din apa Letei, dar
orșicâtă încercare
să fac versuri, e-n zadar;

Căci de cumva prind a scrie
vreo mică poezie,
caut so-ntrerup de loc,
căci deloc nu am noroc...

Palid fiind de mânia,
nu pot scrie poezia!
Când aş sta să scriu mai bine,
și am idei de a lucra,

Ce năpastă-atunce vine
un fecior ce-mi zice-aşa:
„Domnişorule, pofteşte,
Ca să dăm la porci mălaiu!”

Merg şi când re-ntors, fireşte,
nu mai ştiu ce plănuiam
palid fiind de mânia
nu pot scrie poezia!

Când uşoară fantezia
mi-arată un cer plăcut,
și eu până de a scrie
toate câte am văzut:

Un viţel ce e prin curte,
vine ca să-mi facă curte,
și mi-o spune băunând
cum că dânsul e flămând.

Palid fiind de mânia
nu pot scrie poezia!
Şi când iar mă pun la masă,
și a scrie începui:

Iată-o cloşcă vinen-n casă
cu vreo douăzeci de pui,
și-mi făcu zgomot foarte mare,
apoi când voiesc să-i scot,

Cloşca chiar pe masă sare,
varsă ținta mea de tot.
Palid fiind de mînia
nu pot scrie poezia!

Leta Mare, 13 mai 1864

O seară la Rășinari - Iosif Vulcan

Unde sunt? Să-mi spuneți mie,
căci eu, frate, zău nu știu!
Într-un rai de bucurie,
am ajuns doar încă viu?

Nu-s în rai că nici el n-are,
să-mi dea astfel de comori;
sunt în loc mai de-ncântare,
între frați și dragi surori!

Trageți hora românească,
veselia să trăiască!
Pân-avem noi în națiune,
fiice brave și fii buni,

Steaua nu ne-a mai apune,
vom fi vrednici de străbuni,
numai dânșii să se-nspire
de cerescul sentiment,

Să lucreze-n înfrățire,
pentru scopul nalt și sfânt.
Trageți hora românească,
veselia să trăiască!

Am venit sărac aice,
și bogat am să pornesc,
căci de-acuma văd ferice,
viitorul românesc.

Eu pornesc, dar vai, cu jale,
las acest loc desfățat,
unde inimi amicale,
dulci iluzii mi-au creat!

Trageți hora românească,
veselia să trăiască!

Fotografia “Vedere nocturnă din Rășinari”

La revederea Ardealului - Iosif Vulcan

Și iar te văd Ardealule,
tu cuib încununat,
și farmecele tale
mă-ncântă minunat.

Moment de revedere,
ești dulce și ceresc,
în tine grija piere
și parcă-ntineresc.

Grăbit-am ieri la tine,
pământ încântător,
precum drumarul vine
setos la vr-un izvor.

Motivul ce să-nspire,
curaj la scop zeesc,
izvorul de-ntărire,
la tine le găsesc.

și sufletul meu zboară,
sub cerul tău senin,
și-n trecere ușoară;
vai, munți se duc și vin.

Ce plaiuri de plăcere,
îmi pare că visai;
sunt beat, n-am ce mai cere,
căci parcă sunt în rai.

Visez!... și prin tăcere,
deodată sună-n cor,
fantastic și-n mistere,
un murmur lin, sonor.

Ascult!... și-atunci îmi pare,
și mai frumos, mai lin,
ce este?... O cântare?
O șoaptă sau suspin?

Și cântecul vibrează,
cum sună coarda-n vânt,
cum licăre o rază,
ca fluierul plângând.

Și-apoi zăresc o zână,
ce ține-n mâna sa,
o harfă eolină,
cântând făr-a-nceta.

Dar cântul tot se mută...
acuși s-aude sus,
și zâna mult plăcută,
îmi strigă-n ton pătruns:

„Cum vârful ăstui munte,
se-nalță falnic, drept,
așa cu-naltă frunte,
să dai cu toate piept!

Și zâna se coboară,
se scaldă prin pârâu,
și vocea-i mult sonoră,
îngână argintiu;

Și cum pârâul strică,
opreala-n calea ei,
pășește fără frică,
și-nfruntă pe mișei!

Dar zâna mea se pierde,
și n-aud glasul său...,
atunci din codru verde,
un freamăt geme greu;

Apoi un vuiet moale,
un plânset, un susur,
apucă să se scoale,
lin, tainic, împrejur;

Și totul cântă, spune,
precum în munți afund,
și-n scumpa ta națiune,
tezauri mulți se-ascund;

Dar scoateți-i la soare,
să-i poată toți vedea,
și lumea hulitoare,
se va-nchina la ea”.

Și stânca se clatina,
îmi zice: Fiți cu noi,
copacii vechi mă-nvită,
să-nfrâng orice nevoi!

Și-n pieptul meu răsare,
dorința de lucrat,
dar Doamne ce schimbare!
Căci cerul s-a-norat!

Și fulgeră, trăznește,
că-i vijelie grea;
prin trăznet se ivește,
pe ceruri zâna mea...!

Dar iată că deodată,
tot cerul s-a deschis,
și vremea cea turbată,
dispare ca și-un vis.

Și sus pe bolta lată,
a cerului senin,
stă zâna minunată,
privind cu farmec plin.

În mâna dreaptă ține,
stindardul tricolor,
și văd sub el cum vine,
un mândru viitor!

1880

Techirghiol - Francisc Șirato

Săracul - Iosif Vulcan

Nu-i sărac acela care
duce veșnic lipsă mare;
traiul său e’năruit
căci prin griji ce-l împresoară
tot mai are ș-o comoară:
sufletul său plin de dor,
imbold de viață’n viitor.

Ci-i sărac bogatul care
toate le-are de’mbuibare,
dar la toate s’a urât,
și pe nimeni n’a iubit.
Inima lui nu simțește,
dragostea nu-l încălzește;
sufletul său e pustiu,
parcă nici nu este viu.

Ce folos de bogăție,
de ce comori ce pot să fie
pe pământul rotogol,
dacă sufletul ți-i gol?!
Ce folos chiar și de viață,
dacă nu te mai răsfață
dragostea, ce’n brațul său
face din om Dumnezeu?

Teze si legi - Adrian Păunescu

Va ieși o lege după niște teze,
va ieși o lege să ne anuleze,
va ieși o lege, plină de contraste,
să incinereze fapta tagmei noastre.

Va ieși o lege să ne interzică
 și să ne ofere preț de târfă mică,
va ieși o lege care să ne lege,
va ieși o lege, prea fărădelage.

va ieși o lege să consacre biciul,
va ieși o lege să ne tragă-n urmă;
să se interzică vis și sacrificiu,
va ieși o lege să intrăm in turmă:

Salutăm această lege care vine,
cu condoleanțe și urări de bine.