Un om dormind îmbrățișează iarba
Și viespi de aur îl măsoară-n somn
Un om dormind îmbrățișează iarba
Și lunca și nisipul toate dorm.
Puteri din timpuri fără vârste suie
Din rădăcini, spre trunchiul lui încet.
Puteri din timpuri fără vârste suie
Și ramurile-l mângâie, buchet.
Odihna îl învăluie ușoară
Și musculițele-n zbor îi trec pe ceafă.
De sus o rază perpendiculară
Străbate printre crengi ca o parafă.
Din nou
Sentimentul neuitatelor plaiuri natale
M-a adus, ca-n fiece vară, la voi.
Regăsite miresme, niciodată trecute,
Mă-nvăluie ca un nour plutind.
Trifoiul și-apleacă tulpina prea lungă
Ștergându-mi picioarele de urma bitumului.
Se mișcă sunând peste tot
Verzi evantaie. Și-o dulce-amețeală
Mă poartă pe marea-nflorită.
Încotro să mă-ndrept?
Bătrâna mea salcie dispăru. Descojită,
Măcinată de timp, făina ei o-nghițiră
Aceste pământuri.
Nici alte semne-ale câmpului, de mine știute,
Nu le mai văd. Toate sunt altfel.
O rațiune înaltă-a cules oamenii
Risipiți ca-ntre graniți.
I-a strâns laolaltă. Și-acum
Pământul tuturora-l străbat. Îl simt, respirându-l
Din corolele galbene, mai familiar
Decât în copilărie.
Cătușele i-au căzut. Și liber
Își scutură verdele-negru al pletelor
Până la orizot.
Pe talgerele de floarea-soarelui
Litania gâzelor murmură surd
Pătrunzându-mă-ncet,
Un cântec de laudă verii,
O, de-aș putea pretutindeni cu mine să port
Sănătatea pământului!
A mere de toamnă miroase cămara,
a suc molatec,
a foc galben mocnind in două lădițe.
Se petrece-acolo o lucrare
ca-ntr-un laborator
unde s-ar mai căuta încă piatra filozofală.
Ardere sfântă,
făcându-mă să-mi aduc aminte
merele din copilarie,
merele aduse în căruțe
de mocani.
„Hai la mere!”,
S-aude pe Ulița mare,
„O măsură de bucate,
o măsură de mere!”
Fără pomi era satul
roși, zice-se, de niște viermi în pământ.
„Hai la mere!”
Ne cumparam fericirea cu mierța,
ce simplu!
Fără să știm ca mai târziu acest cuvânt
va fi fructul oprit
și nu va avea nici o acoperire în viață.
Doar merele,
merele care acum îmi umplu de arome cămara
îmi spun ca ea ar fi existat cândva.
Mihail își face baia de plante,
gol-goluț cum se scălda pe vremuri în Sălăuța.
Și-a potrivit apa cu ochii la termometru,
apoi s-a lăsat pe spate, momit de dulceața aromelor.
Abia de-ndrăznește să-și miște piciorul.
De ce-or cheltui cu atâtea ierburi de leac?
Răsuflă greoi prin norul de aburi.
Becul de sus, din tavan,
se stinge, s-aprinde, făcându-i complice cu ochiul.
Doar menta, coada șoricelului, sulfina
și florile de soc și teiul vara
mai pot înnebuni un om bătrân.
Sub apă mădularele și pieptul
s-au relaxat și-i strigă: Mihaile,
ce bine-ți merge sub otava moale!
Te uită, sus, un cuib de aușel
se leagănă pe-o trestie înaltă.
A tresărit la sunetul de ceas. S-a șters, s-a-mbrăcat,
și-n timp ce i se ștampila fișa se simțea ca un prunc
înveșmântat în cămașe de sunătoare.
Ca niște sentimente zguduitoare
Vibratoarele intră-n beton,
Împodobind cu emoția vibrațiilor
Trupul lui mare și monoton,
Făcându-l mai dens și mai tare
Precum pe oameni sentimentele zguduitoare.
Să nu îmbătrâniți
Fiți atenți să nu îmbătrâniți,
Să nu îmbătrâniți prietenii mei, stați de pază
Ca să nu îmbătrânească
Betonul pe Argeș vibrează.
Vibrați pentru fiecare știre nouă în ziare,
Pentru fiecare metru cub produs de ciment,
Fiecărui strigăt, roșu în toamnă, al pomilor
Răspundeți-i c-un sentiment.
Vibrați pentru munți, pentru frumusețea femeilor,
Pentru șantierele din Onești și de la Galați,
Pentru Cosmos și pentru tunelul de aducțiune
Vibrați, băieți, vibrați!
Văzduhul vibrează de vânt
Munții de vocile noastre,
Rădăcini vibrează-n pământ,
Păstrăvi în râuri albastre,
Unde mereu vibratorii
Pornesc din baraj înspre zare
Ca-n aer arcușul viorii
Pulsează-n beton vibratoare.
Băieți, învățați freamătul acesta uriaș
De tinerețe generator –
Pe Argeș betonul vibrează și Argeșul însuși
E pentru viața noastră un vibrator!
DIn Gazeta Literară, 1964
Batrine Marx tu pe aceste meleaguri
vei fi degraba barbierit si trimis la reeducare.
Pina si faptul ca vacile estice
care au pascut pe lângă linia ferata
se cred vagoane de locomotiva si nu mai dau lapte,
ti se pune tot tie în circa.
Bine-ar fi să cada orasul pe mâna negustorilor,
să nu mai puta piata atât a retorica,
să vina berarii, pastramagiii, laptarii
cu dialectica orzului fermentat
si a brinzei inchegate.
Deocamdata taranul ar cam iesi la cosit
sepia verde din parul punkistilor,
deocamdata, banuind ca esti mort,
noii filosofi se imbata cu ideea ca polemizeaza cu tine.
N-au nas să simta cum colcaie drojdia
ce umfla societatea
si pune în functiune alambicul
prin care razvratitul Con Bendit
s-a condensat intr-un primar cumsecade.
In fond chiar si eu care sint un ins banal
ies ca limaxul din sintaxa si logica
si visez acea boala ciudata de stomac
din pricina careia te poti imbata cu o bucata de piine.
Ia si gusta.
Sintem pe drumul cel bun:
la Berlin ceasurile au inceput să meargă anapoda.
Slavă neamului acesta!
Vremurilor noastre slavă!
Slavă erei ce se naște
dușmănită și grozavă;
slavă robului de veacuri
care n-o să fie rob;
slavă țării ce înaltă
o șesime de pe glob;
Slavă!
Slavă fericirii
vremii viitoare slavă;
slavă lumii ce se naște
în această oră gravă;
slavă anului acesta
ce-a ucis în colb milenii;
și de flăcări, ca drapelul,
slavă veșnică lui Lenin!
Din Tribuna, 12 nov, 1959
Noi, plantele
nu suntem ferite
nici o boală,
nici o nebunie
(n-ați văzut niciodată
o plantă
înnebunită,
încercând să intre
cu mugurii în pământ?
Nici de foame,
nici de frică
(n-ați văzut niciodată
o tulpină galbenă
încolăcindu-se după gratii?
Singurul lucru
de care suntem ferite
e fuga
Un întreg popor
nenăscut încă
dar condamnat la naștere,
foetus lângă foetus,
care n-aude, nu vede, nu înțelege,
Dar înaintează
prin trupuri zvârcolite de femei,
prin sânge de mame
neântrebate.
