Maica - Zorica Lațcu

 El suia cu trudă pe Golgota,

Tu l-ai urmat, uitată în popor.

Și nimeni n-a știut că două trupuri

Se frâng, spre mântuirea tuturor;

Și nimeni n-a văzut, că patru palme

Se-ntind pe lemn și-n cuie că se bat,

Că două capete se-ncununară

Cu spinii grei, în curtea lui Pilat.

Și mintea nu pricepe, cum ostașul

Deodată, două trupuri a străpuns,

Și două guri uscate se uniră,

Să soarb-amarul fierei, în ascuns.

Și nimeni nu-ndrăzni vreodat-să scrie

Minunea mare — a veșnicei iubiri,

Că iată, pe același lemn al Crucii,

Se-ntâmplă-n taină două Răstigniri.

Și cum El veșnic suie pe Golgota,

Și-i veșnic Răstignitul întru noi,

Tu, maică, Îl urmezi cu pași de sânge

Ca să muriți pe Cruce, Amândoi.

Bătrânii, iscusiți în vorbe-alese,

Văzut-au singuri jertfa-ți de nespus:

De-aceea ei Îți înălțară slavă,

Decât a Îngerilor mai presus.

Dar cine ar putea să povestească,

Stăpână, împărăteasca slava Ta?

Precum nepovestită-Ți este jertfa,

Mărirea Ți-e Fecioară, tot așa.

Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,

Și-așa rămâne dincolo de vremi,

Cea mai cinstită decât Heruvimii,

Și decât Serafimii să Te chemi.

În primăvară - Ion Pillat

 

În primăvară au sosit să-mi cânte la fereastră

Din fluier, din cobză, din nai:

Nădejdea, credinţa, iubirea albastră

Aduse de veselul Mai.

.

Făceau o larmă - m-au trezit din lunga mea visare,

Le-am aruncat un icusar;

S-a dus taraful cerându-mi iertare -

Şi tot l-aştept să vină iar...

Acul și ața - Tudor Arghezi

 

Nenea Acul, ţaţa Aţa

Îşi pierdură dimineaţa

Pe un cot

De postav sau şeviot.

Nu prea ştiu porecla lor,

Pentru că nu sînt croitor.

Acul zise?: – „Ce ai azi

De te-ncurci mereu şi cazi?

Cînd te rupi şi când te-nnozi

La un fir cu două cozi.”

Aţa zise : – “Tu mi-o spui,

Cînd mă duci aşa, haihui?

Ia mai bine ţine-ţi gura

Şi fă drept împunsătura.

Văd că lucrul nu ţi-e drag,

Coşi de-o zi la un nădrag

Şi nu te-am văzut în stare

Să pui nişte buzunare.

Te-ai întors de-atîtea ori

De la bumbi la cheotori,

Şi cu toate că ţi-am spus

Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,

Ca un încăpăţînat

Tu nici nu m-ai ascultat.

Şi clientul şi patronul

Au văzut că pantalonul

Încercat a treia oară

Tot îl roade

Şi nu-i vine cumsecade.

Ia nu te mai îngîmfa,

Lua-te-ar naiba să te ia,

Cine treaba nu şi-o ştie

Ia o altă meserie.”

Zise Acul : – “Stai niţel.

Cîrpa-nfruntă pe oţel?

Te-am simţit de-o vreme, Aţă,

Că ajungi cam îndrăzneaţă.

Altă treabă nu mai ai,

De te ţii de mine scai?

Nu mai pot să fac un pas,

Că-mi dai una peste nas.

Numai să nu-ţi pară rău.

Fii, mă rog, de capul tău.

Nu-i destulă o ruşine,

Ca un maţ c-atârni de mine?

Mult o să te mai rabd şi car?

Parcă ţi-aş fi fost măgar.

Nu vezi c-ai îmbătrânit?

Cicăleala te-a băbit

Şi, din neagră, ai albit.

Tu eşti ce fuseseşi : Aţa?

Îţi dă, uite, şi mustaţa.

Cînd m-am însurat cu tine

Nu te săturai de bine.

Ai uitat, de cînd te-am luat

De pe ghem, că ţi-s bărbat?”

– “Uite cine mă învaţă!

Îi răspunse ţaţa Aţă.

Un sfrijit, un găunos,

Încrezut bărbat frumos.

Uită şi el că, la zor,

L-am primit, de milă, chior.

De m-aş lua după sudalme,

I-aş cîrpi şi două palme.”

La această sindrofie

A sărit dintr-o cutie

Acul bont cu gămălie,

Care nu se prea pricepe

Cît şi celălalt să-nţepe.

Unde-l pui acolo şade,

Că e tare cumsecade.

Si s-a mai vîrît să fie

Si o copcă mărturie.

Si un nasture, tiptil,

De cămaşe de copil.

Mai pîndea şi-un crocodil

Cu gingiile căscate

Pînă pe la jumătate,

Gros în fălci şi ascuţit :

Foarfecele de croit.

Dar cînd fuse – de o dată

Cearta mai întărîtată,

A intrat, cum s-a făcut,

O maşină de cusut.

Blestem - Emil Brumaru

Poeți, călcați peste cadavre

De tei uciși într-un oraș

În care orele bat grave,

Chemându-vă să nu fiți lași?

Uitați evlavia lor sfântă

Împrăștiată în văzduh

Prin care Eminescu-și cântă

Și-acum Nepieritorul Duh?

Cine-o să ierte blasfemia?

Cui vor plăti cei ce-au ciuntit

Din trup și suflet bucuria

Teilor care au murit?

Dea Domnul să le sece-n inimi

Sângele lor decolorat

Și-n veci să nu-i mai știe nimeni

Ce-au fost, pe unde au călcat,

Să li se șteargă-n baligi urma

Și să audă, din coșciuge,

Cum trece peste dânșii turma,

Gonind bezmetică, și muge!!!

Căci le-or cloci în măduvi viermii,

Ba câte unii vor și râde,

Scoțând din gropnițele vremii

Găvanele de cranii, hâde,

Să vadă cum mai stau salcâmii

Japonezești, cu lornionul

Încolăcit din mațul râmei

Ce-i rumegă când își fac somnul…

Fără lună - Nina Cassian

 

Nu era lună-n noaptea ceea…

Nici o sclipire… nici un foşnet… nici

măcar - suflare umedă - mareea…

Noi singuri stam pe ţărm, între nisipuri,

împleticiţi în dragoste, răpuşi

de-o contemplare fără chipuri…

Murise marea… mâna ta străină

îmi odihnea pe umăr, şi

un sânge lenevos, ca o răşină,

trecea prin noi… Dar, ca la o răspânte,

deodată m-ai întors spre gura ta

- şi marea, vântul, sângele-ncepu să cânte.

Cântecul - Nicolae Dabija

Atât de trist cânta o goarnă

că începu să ningă-afară.

Mi se părea că-n lume-i iarnă.

Mi se părea că-n lume-i vară.

Scriam cuvintele pe ceaţă.

Mi se părea că-n orice frază

se face, tainic, dimineaţă.

Mi se părea că se-nserează.

Şi cântecul – ca o ninsoare

cădea solemn peste pământ,

iar şesul învăţa să zboare.

Mi se părea că nu mai sunt.

Mi se părea că e devreme.

Mi se părea că e târziu.

Mi se părea c-am fost în vreme.

Mi se părea c-am să mai fiu.

Mamă - Ana Blandiana

 

Mamă, întâiul meu mormânt, 

Beznă fierbinte, 

Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită, 

În timp ce fiecare bulgăr

Al ţărânei sale

Se-mpotrivea plecării fără rost. 

Îmi vei ierta vreodată învierea, 

Grăbita înviere ce mă rupea de tine

Pentru ca, din lumină în lumină, 

Să mă apropie de-o altă moarte? 

E tot mai frig, 

Străinătatea mă pătrunde, 

Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi. 

E-atâta depărtare pân' la tine, 

Că s-ar putea-nălţa biserici

Să mijlocească rugile-ntre noi.

Inscripţie pe sângele de neam - Grigore Vieru

 

 Tot mai adânc, Mamă, suspină,

Cum în tăceri un dalb izvor,

Purtata mea Limbă Română

Prin lacrimă, Doină şi Dor –

O văd sub faldurile negre

Încinsă lacrimă de Prut

Prin sentimente neintegre,

Arse prin amfore de lut.

 Şi o aud cărând în spate

Pământu-n boabele de grâu,

Scăldate-n zori de libertate,

Cum şezători în furci la brâu,

 O-ntâmpin casă părintească –

Pridvor al sângelui de neam,

Îi ung rănile, să crească

Iubire-n suflet gram cu gram,

 Şi lăsăm inima să-nscrie

Prin semnul Crucii legământ –

Că-i leagănul de veşnicie

Vieţii noastre pe pământ.

Câteva generalități asupra vitezei - Nichita Stănescu

 

Ne diferim unii de alţii prin viteză.

Ne este comună numai singurătatea.

Viteza de existenţă a unei pietre

e mai lentă decât viteza de existenţă

a unui cal.

Dar piatra vede soarele şi stelele

iar calul vede câmpul şi iarba.

Zic:

Piramidele au însemnat viteza cea mai leneşă,

privirea cea mai lungă.

O mumie de faraon e o bucată de piatră.

Faraonul de carne a văzut Egiptul

Faraonul de piatră vede cosmosul.

Pentru cei din carne şi oase

Zic:

Nu puteţi zări decât în jurul vostru.

Ideile sunt un fel de piatră

deci contemplaţi.

Celor din lemn şi din alte materiale durabile

le spun:

Sfărâmaţi-vă!

Putreziţi!

Dacă aţi văzut întregul,

umpleţi-vă de carne

ca să puteţi vedea partea.

Oasele sunt cârji interioare,

ele susţin carnea şi nervii

dar sunt mai prietene şi mai apropiate pietrei.

Zic:

carne şi os,

zic bun simţ şi zic criză de timp.

Un popor sărac fusesem - Damian Ureche

 

...Un popor sărac fusesem, toţi prădau pământul dac ;

Dar când ai un Eminescu, nu mai eşti popor sărac !

Lângă pasărea măiastră tot mai sunt Carpaţi de seamă,

Tot mai sunt Carpaţi să spună lucrurilor cum se cheamă.

Marmura nepotolită câteodată şi-n pădure-şi

Modelează frumuseţea, dacă ai un Olt şi-un Mureş.

Brazda gândurilor toată s-o trezeşti din agonie

şi cu dimineţi de cântec şi cu nopţi de insomnie,

Pe când osul de sub frunte desenează prag nădejdii,

Viscolul se parfumează cu nămol şi cu primejdii.

Praf de lacrimă să pună, de argint topit pe buze,

Stelele convingătoare şi iubirile confuze :

Cum să strângi melancolia într-o cupă, s-o–nchini firii,

Când în sânge se-nvârteşte osia nemărginirii,

Când mai plânge galaxia cu comete în cădere,

Tu, cu tâmpla pe amurguri, intră-n muzica de sfere

şi din munţi de transparenţe să te-ntorci la răni mai treze,

Un pachet de mădulare ce mai ştie să viseze.

Pe când dansul de planete ţi s-a innodat de gleznă,

Bezna caldă din pupile nu mai vrea să fie beznă !

Despărţire - Vasile Voiculescu

 

Când fâlfâişi năframa în albul steag al mâinii

Se oglindea amurgul în apele fântânii;

Alături, săgetată în inimă de frică,

În clipa despărţirii gemu o turturică,

O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,

Crăpând, înăbuşită de iarba somnoroasă

Şi, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii

Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii,

Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.

Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea

Cum turbura adâncul venind să se adape

Şi prefăcea în sânge cleştarul scump de ape,

Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr

Şi cum porneai departe şi singură tu, cea făr’

De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,

Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii,

Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,

Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,

Pe când, cerând şi dându-şi c-un bun rămas iertarea,

Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea.

Din volumul „Poeme cu îngeri", 1927

Cetind pe Baudelaire - Octavian Goga

Mai recetesc o pagină bolnavă

Din spleen-ul tău încarcerat în rime,

În noaptea asta plină de otravă,

Când nu mai râd, căci nu mă vede nime...

Mai recetesc și filă după filă, 

Par niște triste galbene petale,

E pretutindeni brumă fără milă

Și-atâta toamnă-n versurile tale...

Ce turn înalt, strălucitor de ghiață

Ți-e mintea... Văd la orice cotitură,

Cum câte-un picur proaspăt de viață

Primește-a morții cuminecătură...

Pe rând, pe rând, viziuni multicolore,

Bețiile cu-a lor apoteoză

Mor în căderea vorbelor sonore,

Când visu-și moaie aripa-n nevroză.

Simt sufletul învins cum ți se frânge,

Un Crist cu pieptul zdrențuit de suliți,

Pare-că văd cum ai stropit cu sânge,

Pe unde-ai fost, noroiul de pe uliți...

Cum stând așa, cu coatele pe masă,

Urâtu-ncinge fruntea mea de ceară,

Iar noaptea grea asupra mea îl lasă:

O lespede pe-o pace funerară...

Lampa - Marin Sorescu

 

Fiu-su îi vânduse casa.

Fårå voia lui

- Ce så mai stea ål båtrân singur aici?

L-a luat la el, la Craiova.

Ei, bietul om, så fi stat douå såptåmâni,

Acolo la oraș...

Ședea mai mult la fereastrå, se tot uita dupå mașini, pânå amețea...

Lume trecea multå pe stradå,

Da' nu era lumea lui.

La urmå, a împrumutat zece lei de la un vecin

Și s-a dus înapoi în sat.

...................................................

Și acum uncheșul cåzuse la pat.

Femeia îl îngrijea, såraca de ea.

Ce mai råcise, ce mai era el båtrân,

Se adunaserå scalele... Degeaba îl trågea ea cu gaz...

Poate cå råcise și de la sacii åia cu sare...

Sarea trage... Bagå un reumatism în tine, când

E toamnå și plouå întruna și tu dacå dormi pe saci cu sare...

- Nu se mai face bine åsta, må,

Dacå a dormit pe Ocnele mari!

Și ploaia e bunå la umezealå, hå, hå".

- E, nu i-a plåcut la bloc!

De ce-a fugit de la Oraș?

- Omul a venit la casa lui... la strânsurå,

Dar dacå n-a avut noroc...

Mor! Mor! Aprinde-mi lamba!

Struța i-a aprins lampa,

A pus-o în cui, în perete, lângå el

Și s-a dus så cheme și ea pe cineva,

Så-i ținå lumânarea.

- Hai cå omul åla, ozâcå moare

Nu știu ce face.

Pânå s-a duce pe la unul și la altul,

Cå era noapte, l-a gåsit rece, cu lampa pe piept.

Cum o fi fåcut de-a luat lampa din cui?

Era cu mâna încleștatå pe lampå.

Lampa ardea.

S-a mirat și milițianul.

(din volumul La Lilieci)

Nudism - Marin Sorescu

 

Car nămol cu o căldare

La femeile care fac nudism.

În tinerețe aveam o părere mai bună 

Despre femei;

Dar trebuie să facă cineva 

Și treaba aceasta.

Ele nu se mai feresc de mine

Mă numesc "cel care aduce nămol"

Și-și văd înainte de nudismul lor.

De fapt eu nici nu le mai bag în seamă,

Le numesc "femeile care se înnămolesc"

Și mă gândesc la ale mele.

Uneori mă apucă din senin 

O poftă grozavă de înjurat.

Dumnezeii tăi de viața

De tinerețe

De bătrânețe

De fericire

De iubire

De căsătorie 

De ideal.

Toți acești dumnezei

Se prefac în nămol de bună calitate.

În orice caz femeile îl găsesc foarte bun

Și se ung cu el.