Powered By Blogger

9 feb. 2024

Prorocul - Alexandr Puşkin


Ardeam de sete sufletească
Într-o sălbatică pustie
Şi o fiinţă îngerească
Mi s-a ivit în cale mie.

Cu şase aripi, luminoasă, 
Uşor de ochi mi s-a atins, 
Ca la o pajură sperioasă
Vederea mea mi s-a deschis;

Urechea mea mi-a pipăit
Şi vuiet mare-am auzit:
A cerului cutremurare
Şi zborul îngerilor sus
Şi a juvinelor de mare
Mişcări: întors, rămas şi dus.

Şi serafimul luminat
Deasupra gurii s-a plecat, 
Mi-a scos răutăcioasa limbă, 
Deşartă, -n veci nedreaptă, strâmbă, 
Şi limba şarpelui-nţeleaptă
Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă.

Apoi cu suliţa de foc
El pieptul mi-a deschis pe loc
Şi inima tremurătoare
Mi-a scos cu mâna grăbitoare, 
În locul ei cu repejune
Mi-a pus un arzător cărbune.

Ca mort eram eu în pustie
Şi-un glas de sus strigat-a mie:
"Proroace, scoală, vezi ş-auzi, 
Cunoaşte voia mea cea sfântă
Şi-n mintea celor orbi şi muţi
Cuvântul tău de foc împlântă!"


Traducere de Alexei Mateevici

8 feb. 2024

Psalm - Georg Trakl

 

A 2-a versiune


lui Karl Kraus


E o lumină pe care vântul a stins-o.

E o cârciumă de țară pe care după-amiază un bețiv o părăsește.

E o vie arsă și neagră, cu găuri pline de păianjeni.

E o încăpere pe care-au văruit-o cu lapte.

Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului

Întru primirea Zeului Soare. Se bat tobele.

Bărbații execută dansuri războinice.

Femeile-și leagănă șoldurile în liane și maci,

Când marea cântă. O paradisul nostru pierdut.


Nimfele au părăsit pădurile de aur.

Se-ngroapă străinul. Începe atunci o ploaie de sclipiri.

Fiul lui Pan apare sub forma unui terasier

Ce doarme la amiază pe asfaltul încins.

Sunt fetițe-ntr-o curte, în hăinuțe de-o sărăcie sfâșietoare!

Sunt odăi pline de-acorduri și de sonate.

Sunt umbre care se-mbrățișează în fața unei oglinzi oarbe.


La fereastra spitalului, convalescenții se-ncălzesc.

Un vapor alb duce-n sus pe canal molime sângeroase.


Sora străină apare iar în coșmarurile cuiva.

Odihnindu-se în aluniș, ea se joacă cu stelele lui.

Studentul, poate-o sosie, privește lung după ea prin fereastră.

În spate-i stă fratele mort, ori el coboară vechea scară-n spirală.

În bezna castanilor bruni pălește forma novicelui tânăr.

Grădina e înserată. În galerii fâlfâie de jur împrejur liliecii.

Copiii portarului se opresc din joacă și caută aurul cerului.

Acordurile finale-ale unui cvartet. Micuța oarbă aleargă tremurând pe alee,

Iar mai târziu umbra ei pipăie pe ziduri reci, împrejmuită de basme și legende sacre.


E o barcă goală, care plutește seara pe canalul negru.

În mohorârea azilului vechi se surpă ruine umane.

Orfanii morți zac lângă zidul grădinii.

Din odăi pășesc îngeri cu aripi înnoroiate.

Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.


Traducerea de George State

Primăvara sufletului - Georg Trakl

 

Țipăt în somn; vântul dă buzna prin ulițele negre,

Albastrul primăverii face semne prin rămurișul rupt,

Roua purpurie a nopții și stelele stingânduse-n jur.

Verzui amurgește râul, argintii aleile vechi

Și turnurile orașului. O, Blândă beție

În luntrea lunecătoare și chemările-ntunecate-ale mierlei

În grădinile copilărești. Se limpezește de-acum vălul trandafiriu.


Apele freamătă solemn. O, umbrele jilave ale luncii,

Animalul pășind; înverzirea, crengile-n floare

Ating fruntea de cristal; Luntre-n legănare lucind.

Pe colină, soarele răsună-ncet în norii trandafirii.

Mare-i liniștea pădurii de brazi, umbrele grave la râu.


Puritate! Puritate! Unde-s potecile-ngrozitoare-ale morții,

Ale tăcerilor cărunte de piatră, stâncile nopții

Și umbrele zbuciumate? Hăul strălucitor al soarelui.


Soră, când te-am găsit în luminișul singuratic

Al pădurii, și-amiază era, și mare tăcerea animalului;

Alb sub stejarul sălbatic, iar spinul a-nflorit argintiu.

Teribiulă-agonie și-n inimă flacăra cântătoare.


Apele-nvăluiră mai întunecat jocurile frumoase-ale peștilor.

Oră-a jelirii, priveliște tăcută a soarelui;

E sufletul o-nstrăinare pe pământ. Sacru-amurgește

Albăstrimea peste pădurea ciopârțită și sună

Lung un clopot sumbru în sat; cortegiu pașnic.

Mirtu-nflorește liniștit peste pleoapele albe-ale mortului.


Încet răsună apele în după-amiaza care se lasă

Și-nverzește mai întunecat sălbăticia pe mal, bucurie-n vântul trandafiriu;

Cântarea blândă a fratelui pe colina-nserată.


Traducere: George State

Pribeagul - Georg Trakl

 

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,

Unde plopul se înalţă în sunete argintii,

Unde-s pietre şi stele.


Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,

Băiatul priveşte cu ochi de cristal,

Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,

Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.


E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;

Şi luna

Căzând cu sclipăt în apele triste.

Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,

Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.

Inima - Georg Trakl

 

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;

O, întunecata spaimă

A morţii, astfel, aurul

Muri în norul plumburiu.

Seară de noiembrie.

Lângă părăginita poartă a abatorului

Sta ceata femeilor nevoiaşe;

În fiecare coş

Cădeau măruntaie şi putredă carne:

Blestemată hrană!


Porumbelul albastru al serii

Nu veni cu împăcare.

Întunecată chemare de trompetă

Străpunse umedul 

Frunziş de aur al ulmilor,

un drapel trenţuit

Fumegând de sânge,

Pe care în durere sălbatecă

Îl pândeşte un bărbat.

O, voi timpuri de metal

Îngropate acolo, în roşul amurgului!


Din pridvorul întunecat

Păşi făptura de aur

A adolescentei

Nimbată de plaide lune,

Întomnată reşedinţă princiară,

Brazi negri

În furtuna nopţii

Despicară fortăreaţa abruptă.

O, inima,

Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.

Ai două inimi, mamă! - Grigore Vieru

 

Ai două inimi, mamă!

Cum mărul cel rodit

Mai multe mere are,

Cum stelele-n cer mai multe-s,

Vieții noastre toate

Arzând necontenit.


Ai două inimi, mamă!

Cum noi am câștiga,

Ah, două pâini odată,

Și ție pe-amândouă,

O, mamă, ți le-am da.


Ai două inimi, mamă –

Să văd în ochii tăi

Ca spice mari și coapte

Ce sub un cer de arșiți

Se scutură uitate

Pe sfintele lor văi.

În aștetarea zorilor de zi - Adrian Păunescu


Nu se mai face ziua pe pămînt,

E numai noapte fără lecuire

Și nu mai poate omul să respire

Că oasele în trup la el s-a frînt.

Și e atîta doliu-n calendar

Si e atîta moarte peste lume,

Poeților le-apar numai postume

Și zorii zilei nici nu mai apar.

Acum par toate păsările corbi,

Acum culorile nu mai există

E atîta unanimă noapte tristă,

Că nici nu știu dacă nu sîntem orbi.

Și,totuși,cît ni-i dat a viețui,

Cu tote generatiile treze,

Noi vom rămîne toți la metereze

În așteptarea zorilor de zi.


  3-4 ianuarie 1987

Minciunile - Adrian Păunescu

 

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,

Aşa cum amanţii le mint pe amante

Şi ele îi mint pe pământ pe aici.


Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,

Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,

Ascultă delirul consoanelor grave,

Cum şi eu minciunile tale le-ascult.


E foarte frumoasă, e foarte frumoasă

Minciuna aceasta pe care mi-o spui,

Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă

Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.


Concurs de minciuni la echipe şi solo

Şi ies campioni mincinoşii cei mari,

Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?

În campionate de ce nu apari?


Se minte cum nu s-a minţit niciodată,

E multă minciună la noi pe pământ,

Sunt false recursuri şi nu-i judecată,

Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.


Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,

Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,

Că poate prin rău vom ajunge la bine,

Minciuna supremă va fi adevăr.

6 feb. 2024

Ostașul lui Țepeș - Constantin D. Aricescu

 

In lupta cu turcii, Tepes, bravul domn,

Un soldat trimise la turci ca spion.

Un ienicer prinse viteazul soldat

Si merse cu dansul drept la imparat.


-In a mea ostire, ce cauti tu oare?

Unde este Tepes? Cata oaste are?

-Sunt trimis de Tepes a te spiona,

Dar unde e Tepes ,tu nu vei afla!


O tepusa lunga in pamant s-a-nfipt.

-Vorbeste! ii striga Mahomed, turbat,

Ca te trag in teapa, ghiaur blestemat!


Dar soldatul tace, tace ca un mut,

Sultanul facu un semn cunoscut:

-Sa-l vare in teapa! Un turc se preface

C-asculta porunca, dar romanul tace.


-Vorbeste ghiaure! Si te voi ierta!

-Ce incredintare am ca voi scapa?

-Iata! Ai cuvantul meu de imparat!


Atuncea, soldatul a adaugat:

- Cand m-a trimis Tepes a te spiona,

O tepusa lunga, in fata mea sta.


"Vezi tu teapa asta?, Vlad Tepes zicea

Va pieri intr-ansa familia ta!

Sa nu scoti o vorba, chiar de te-ar taia!"


-Teapa lui Vlad Tepes e cu mult mai grea

Decat teapa asta ce sta-n fata mea!

In teapa lui Tepes mor ca tradatori,

Tatal meu, nevasta si patru feciori!


Eu mor cu placere in tepusa ta,

Ca-mi fac datoria catre tara mea!

Admirand curajul bravului soldat

Si patriotismul ce l-a aratat,

Mahomed da ordin spre a fi lasat

Liber, sa se-ntoarca de unde-a plecat.


Dupa ce soldatul s-a indepartat,

Imparatul zise, cam ingandurat:

-Daca beiul asta, numit Tepelus,

Ce-a bagat atata groaza in supusi,

Ar avea o suta de mii de panduri,

Lumea ar cuprinde-o, cu ai sai ghiauri!

Nisipul - Geo Bogza

 

Îmi spui că e doar un fir de nisip ,că nimic nu poate face un fir de nisip.

Iar eu îți spun că un fir de nisip , poate face foarte mult atunci când se desprinde dintre miriadele de fire de nisip de pe fundul oceanului, atunci când, printr-un act de voință, își hotărște un destin singular și tragic. Îmi spui că e doar un fir de nisip ,singur într-o imensitate de fire de nisip, că nimic nu poate face un fir de nisip. Iar eu îți spun că un fir de nisip poate face foarte mult atunci când renunță la fundul liniștit al oceanului și pătrunde în măruntaiele scoicii . Atunci scoica se îmbolnăvește , nu se poate să nu se îmbolnăvească și pâna la urmă apare incredibila perlă. Îmi spui că e doar un fir de nisip, eu știu că e doar un fir de nisip, dar nu mă pot opri să visez INCREDIBILA PERLĂ.

2 feb. 2024

Să ne iubim - Adrian Păunescu

 

Dumneavoastră, dragi civili din lume,

Urmăriţi de moarte unanim

Vă propun o nouă strategie

Să ne iubim.

Dragostea e calea contra morţii

Dragostea e un atac sublim

Vă propun o nouă strategie

Să ne iubim.

Să ne iubim, să ne iubim

Să terminăm al morţii haos

Să ne iubim, să ne iubim

Îndrăgostiţi pe loc repaos.

Faceţi tunul cîine de ogradă

Faceţi tancuri suvenire-n timp

Vă propun un ordin nou de luptă

Sa ne iubim.

Campanie electorală - Matei Vişniec

 

Domnule senator

grupul nostru de ziarişti

ţine să vă felicite călduros

pentru succesul pe care l-aţi avut

în campania electorală

şi vă roagă să-i acordaţi

câteva minute

mai întâi ne-ar interesa să ştim

ce este materia

şi câte forme de existenţă are

apoi am dori să cunoaştem

care este raportul dintre spirit şi corp

şi dacă infinitul

poate fi intuit în natură

iar la sfârşit dacă puteţi

spuneţi-ne câteva cuvinte

despre frunza de vişin

Închinare - Maria Cunțan

 lui Mihai Eminescu


Aprindeţi-mi făclia 

Şi daţi-mi flori de tei, 

Să le presar în drumuri 

Cântaţi copiii mei... 

Din versul lui cântaţi-mi 

Ca ʼn marmură săpat, 

Să-l văd cum se coboară 

Prin voi... reînviat.


Eu vin de lângă prispa

Căsuţelor de lut,

Amurgul şi vieaţa

Mi-au luat tot ce-am avut.

Din rodul muncii mele

Aş vrea şi eu sʼaleg,

Un dar şi nʼam putere

Să vi-l aduc întreg.


Să spun o amintire? 

Dar amintire ... nu-i, 

Mi-a fost odatʼ aproape 

Când strălucirea lui 

Plutea necunoscută 

Aşa cum a plutit, 

Dumnezeirea celui 

Pe cruce răstignit. 


Să spun o elegie?

Dar elegie vor

Luceferii din zare

Cu veşnicia lor?

Iar luna ce luceşte

Din pustiirea ei,

Dând nopţilor lumină

Şi viselor polei.


Voiu zice-o rugăciune

În rugă ne e dat,

Să dăm ce-avem în suflet

Mai bun şi mai curat!

O, picură-ne ʼn minte

Puterea ta de vis,

Să nu dorim pământul

Când cerul e deschis.


La noi e sărăcie,

Sunt griji şi sunt nevoi,

Coboară-te o clipă

Din zare şi la noi.

Jertfim din ale tale

Nu spice - nici viţei, 

Binecuvântă lira

Şi pe orfanii ei.

Arbaleta - Eusebiu Camilar

 

I.

Demult, când sus pe Oadeci abia răzbeam prin glod,

Visa, cu arbaleta lui Ștefan Voievod


S-arunc săgeți de aur și cu lumină-n ghimp

Și eu statornicindu-mi o ctitorie-n timp...


Când am ajuns pe culme întâi am stat uimit ;

Zărisem Universul la orizont ivit...


Sclipea dintr-o mulțime de mări și de lumini !

De chemătoare piscuri erau toți munții plini...


Am și simțit că setea mă arde, cum văzui

Atâta nostalgie pe drumurile lui...


Întâia mea săgeată țintită de pe pisc

S-a-nfipt de bună seamă drept în solarul disc,


Și neclintit din clipa aceea am crezut

Că soarele-i mai tânăr măcar cu un minut...


Și-am potrivit săgeata a doua și am tras,

S nimeresc în ținta din fruntea lui Pegas...


Ce clipă fost-a țintă a ultimei săgeți ?

O, dacă n-ar ajunge-o măcar vreo șapte viei !


II.

Spre un ocean albastru de soare potopit

Se-azvârle porumbelul cel alb în infinit ;


Săgeată albă pare superbul porumbel ! 

Dar și săgeata neagră se-azvârle după el...


Ca bulgărul ce cade spre turnu-ntunecos,

Săgeta neagră vine în urmă-i drept în jos !


Și iar n cer se-azvârle cel alb, în largi rotiri, 

Cu arzătoarea sete a unei primeniri !


Săgeata albă pare superbul porumbel ! 

Aleargă și săgeata cea neagră după el...


Și eu, cu porumbelul, străbat nemărginiri,

Cu arzătoarea sete a unei primeniri :


Oricât ar fi să-mi fie prin timpuri drumul lung,

Din urmă niciodată să nu mă mai ajung.


Mereu tot mai departe s-alerg, ca un ecou,

Cu fiecare clipă să mă-nnoiesc din nou.


Mereu tot mai departe, ecou rostogolit, 

Ca depărtarea tânăr să fiu necontenit.