Powered By Blogger

11 aug. 2023

Povestea omului - Emil Pribeagu

 


În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,

Care-a făcut şi cerul şi pământul,

Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,

Să-Şi încunune această operă măreaţă,


A strâns vieţuitoarele-n grădină,

De la ihtiozaur la jivină...

Şi om şi leu şi flutur şi măgar

Şi elefant, mamut şi jaguar,


Hipopotam, furnică, zebră, miel,

Lăcustă, armăsar şi porumbel;

Şi arătându-li-se lor, de sus,

A pogorât şi omului i-a spus:


- Tu, Omule, micuţa Mea insectă,

Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,

De-aceea tu eşti hărăzit, anume,

Să stăpâneşti de acum întreaga lume!


Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale

Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,

Şi-n toate ale tale!…

Vei spinteca văzduhuri şi genuni

Cu transatlantice şi cuirasate

Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:


Fecioare cu ochi plini de primăveri,

Ţi-or procura din amfore, plăceri

Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele

Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.


Biruitor, a tot ce te-nconjoară,

Vei cuceri a lumilor comoară,

Tronind ca un titan printre titani...

Şi vei trăi-n total: 30 de ani.


- 30 de ani?, răspunse Omul, vai!

Pentru atâtea bunuri care-mi dai:

Comori de vis, de basm şi de festin,

Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!


Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti

Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti...

Atâtea bucurii şi-atât senin...

E prea puţin, Stăpânul meu divin!


- O fi! Dar mai aşteaptă, zise 'Naltul,

Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!

Rotindu-şi blând privirea în careu,

Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu


Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,

Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:

Să tragi la jug, o viaţă de durere,

Să suferi umilinţele-n tăcere.


Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,

Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,

Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,

S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.


Nicicând să te-odihnească dimineaţa,

Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat

Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,

Tu, Boule, să fii încornorat!


În suferinţă crâncenă şi mută,

Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!

- E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,

Prea mare-i harul bunătăţii Tale!


Răspunse bietul bou, plin de suspine.

Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci...

- Bine - exclamă Dumnezeu - prea bine:

Dă-i Omului, din ei, vreo 20!


- Ham-ham! se auzi din bălării,

Iar Domnul către câine, rar, vorbi:

- Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,

Să dai din coadă şi să linguşeşti,


Să stai în două labe, tu vei ştii

Şi credincios stăpânului să fii!

Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan

Şi egoist, bănuitor, viclean


Să latri către lună, aiurit,

Să lingi nuiaua care te-a lovit.

Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,

Să fii şi poliţist şi comediant,


Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine...

Şi să mori singur, sigur ca un câine.

Şi astfel printre javre şi duşmani

Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!


- Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),

E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!

- Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci...

Şi Omului mai dă-i vreo 20!


Veni la rând maimuţa din poveste...

Văzând-o cât de şugubeaţă este,

Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii

I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.


În petice şi cu vopsea pe faţă,

Vei dănţui la circ ca o paiaţă.

Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,

Să-şi bată joc copiii toţi de tine.


Zurlie să te caţeri, să faci saltul

Şi să te arunci dintr-un copac în altul.

Să joci, să cazi în cap şi în picioare

Şi dosul să-l arăţi la fiecare...


Te vei hrăni cu ierburi şi castani

Şi-ai să trăieşti... vreo 40 de ani!

- E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…

A zis maimuţa, cu mişcări zevzece...


- De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,

Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..


Aşa că Omul nostru, cum vă spui,

Trăieşte cei 30 de ani ai lui,

Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul

Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.


Iubeşte, înalţă imnuri către soare,

Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.

Se-mbată de succes şi de noroc,

Se-avântă-n vraja culmilor de foc,


Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,

30 de ani de cântec şi de vis...

Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,

Să îşi trăiască anii cei de Bou...


Se-nsoară, un indiciu capital

C-a şi intrat în regnul animal.

Face copii şi-n pragul dimineţii

Trage amar la jugul greu al vieţii,


Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne...

Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.

După 50 de ani, de azi pe mâine,

Devine rău şi latră ca un câine...


Viclean şi egoist şi infidel,

I se tot pare că ai ceva cu el.

Te mârâie cu anasâna,

Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.


Şi bănuie, din toate câte-i spui,

Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.

Devine, din dinam, degringoladă

Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.


Apoi începe, bietul găgăuţă,

Să îşi trăiască anii de maimuţă.

Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.

Ar vrea să zburde, dar se'mpleticeşte.


Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,

Face figuri frivole şi se strâmbă,

Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.

Îi creşte păr pe nas şi în urechi.


Îi iese-un neg, devine surd şi chel

Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.

Copiii chicotesc cu el în cor

Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…


Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,

Închide ochii... Dumnezeu să-l ierte!

Aşa că, dacă judeci o lecuţă,

Te naşti un înger blond şi mori maimuţă...

Capul lui Mihai Viteazul - Adrian Păunescu

 


Capul lui Mihai Viteazu de la Torda se ridică,

Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică

Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:

„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”


Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,

Că intimidează Ţara cu guverne provizorii

Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:

Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?


Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,

Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?

Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,

Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?


Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii

Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?

10 aug. 2023

Primăvara - Alexandru Macedonski

 


Sub flori de măr

Ce mi se scutură în păr

Se umple sufletul de soare;

Pe orice frunţi suferitoare,

Oh! ningeţi, albe flori de măr. 


Sub liliac

Sunt pasări dulci ce nu mai tac,

Concert de voci mângâietoare

Sărmani cu inimi gemătoare,

Uitaţi, dormiţi sub liliac.


Pe sub cais

Din aripi bate albul vis

De-o inocenţă răpitoare:

Amanţi cu inimi arzătoare,

E fericirea sub cais.


Sub nucul lat

Te afli însă izolat

Şi-n umbra lui îmbătătoare

Trecutul naşte ca o floare

Ah! de-aş muri sub nucul lat.

Eu nu sunt mai mult - Costache Ioanid

 


 Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.

Un joc de cristale e trecerea mea.

Se scutură clipa din timpul deplin,

Surâde şi cade şi altele vin.


 Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng,

Ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.

Ţărâna rămâne şi uită de el,

Şi alt fir se-nalţă şi moare la fel.


 Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis,

Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.

Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu,

Pe fruntea mea însă e scris Dumnezeu!

Noaptea când... - Mihu Dragomir

 


Unde te ascunzi

de unde să te chem să-mi răspunzi

din oceane din viroage din stânci,

din tăcerile mele adânci,

de unde să-ţi dau formă lumească,

te aştept cu ochii ruguri de iască,

câteodată la răspântia unei ore neclare

te-am bănuit ca o plantă umbritoare

dar când am întins mâna ai dispărut

în ce licoare stranie te-am băut,


de unde-ţi ştiu cuvintele, răspunde,

de unde te ştiu, că nu te găsesc niciunde?

Psalm 2 - Tudor Arghezi

 


Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,

cu fruct amar și cu frunziș

țepos și aspru-n îndârjire vie.


Tânjesc ca pasărea ciripitoare

să se oprească-n drum,

să cânte~n mine și să zboare

prin umbra mea de fum.


Aștept crămpeie-n zbor de gingășie,

cântece mici de vrăbii și lăstun

să mi se dea și mie,

ca pomilor de rod cu gustul bun.


Nu am nectare roze de dulceață,

nici chiar aroma primei agurizi,

și prins adânc între vecii si ceață,

nu-mi stau pe coajă moile omizi.


Nalt candelabru, straja de hotare,

stelele vin și se aprind pe rând

în ramurile-ntinse pe altare -

și te slujesc; dar, Doamne, până când?


De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

și de-a rodi metale doar, pătruns

de grelele porunci și-nvățăminte,

poate că, Doamne, mi-este de ajuns.


În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

și mă muncesc din rădăcini și sânger

trimite, Doamne, semnul depărtării,


Din când în când, câte un pui de înger,

să bată alb din aripa la lună,

să-mi dea din nou povața ta mai bună.

Balada unei scoici visătoare - Arcadie Suceveanu

 


Vino odata, dulce himera,

Firule-de-nisip-princiar,

Si-n trupul meu cu iluzii de sfera

Implanta lancea ta de clestar.

In namol, sub o tija de nufar,

Te-astept zi si noapte, te-astept;

Se-nroseste apa cand sufar,

Perla lunii imi sangera-n piept.


Confunda mlastina cu oceanul.

Intre liane, moluste si pesti,

Trece ziua, saptamana si anul

Si-mi subtie credinta-n povesti.

Indurereaza biologia mea visatoare,

Sangerosule, tandrule Cavaler,

Sa-mi curga carnea spre-ascunse tipare

De dor, de-armonii si mister.

Pune in ordinea mea fireasca o alta

Ordine, decat in coralii comuni – 

Sa se cutremure mediocra apa din balta

De puterea nemaivazutei minuni!

Da, da, te ştiu - Rabindranath Tagore

 


Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc

nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!


Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

în inimă o voi păstra pe totdeauna!

Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

Voi sângera şi voi răbda!


Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori

să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,


Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte

și dincolo de moarte!

Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi,

Îmi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!


Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,

tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Cititorilui - Alfred de Musset

 


În cartea asta, fără-ndemânare,

Am pus întreaga tinereţe-a mea.

Mărturisesc, acum când ea apare,

Că multe-aş fi putut să schimb în ea.


Dar, cum şi firea noastră-i schimbătoare,

De ce să fac trecutu-altminterea?

Te du, deci, biată pasăre, în zare

Şi Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.


O cititorule, oricine-ai fi,

Citeşte cât mai mult mă poţi citi;

La urmă vine-osânda, pare-mi-se.


Întâiul vers copilu-l migăli;

Pe cel de-al doilea, băieţandrul; şi

Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

Bunica - Cincinat Pavelescu

 


Bunica stă pe prag și toarce,

dar, pe când sfârâie fuiorul,

cu visul ei care-și ia zborul

și tinerețea i se-ntoarce.


Se vede-n horă legănată

de-al lăutarilor suspin,

cu sânul tare, cald și plin,

sub cămășuța ei de fată.


Și cum se-ncinge o bătută,

o prinde Dinu de mijloc

și joacă lângă ea cu foc,

apoi din fugă o sărută.


Târziu, când hora s-a sfârșit

și cerul s-a făcut ca plumbul,

s-au dus alături și-n porumbul

din vale tainic s-au oprit.


Dar nunta? Nicidecum paharul,

ci ochii lui au îmbătat-o...

o, parcă-l vede pe primarul

și popa care-a cununat-o!


Și cum se toarce-ntruna firul

și-n jurul fusului se prinde

nu știu ce spaimă o cuprinde

de-și pierd și visurile șirul.


Într-un amurg pe când apusul

pălea sub norii-nsângerați,

soi prunci își vede îngropați,

și-o lacrimă îi arde fusul.


Și când, trezindu-se din vise,

văzu că-i noapte și târziu,

la luna care răsărise

lătra un câine a pustiu.

Iov - Ioan Alexandru

 









Pierduse tot și toate îl dureau

carnea pe trup și orice amintire

dar ceva în el crescuse uriaș

și-nțelegea că asta e iubire.


Părăsit de prieteni și averi

sugrumat de răni și de puroaie

lins de flăcări și de remușcări

sta pe rug cântând în vâlvătaie.


Se-ncinsese-n suflarea lui

în adâncul neputinței sale

ca un fel de dans mistuitor

trâmbițând la ceruri osanale.


Înecat de milă și de dor

copleșit de fericiri senine

Iov știa de moarte c-a scăpat

și trăia de-acum făra de sine. 

A doua odă a lui Lactaniu pentru iubita sa - Radu Stanca

 


O! Zei! Îndurați-vă și dați-mi iarăși

puterea de-a scoate un sunet din flaut.

De câteva zile iubesc iar și-s domic

să-mi fac cunoscut tuturora secretul.


Vreau toți să ia parte la marea mea taină,

nici unul străin de ospăț să rămâie.

Vecin sau dușman, călător sau prieten

să freamăte toți când s-apropie ora.


Priviti-o și voi! Nu-i așa că-i frumoasă?

Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă,

că-n buze zdrobiți, nu-i așa, curg întruna

ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.


Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri

și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.

Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă

privirile mele - grăunțe senzuale.


Ca Procris, cea veșnic ucisă de soare.

De câte ori ochii spre cer și-i înalță

ți-e teamă să nu se prefacă în rouă,

atât de suavă și gingașă este.


Ah! Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge

ca mine, cu palmele leneșe, sânii.

Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine,

desface ușor de sub acul mantilei.


Ah! Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul

să știți gustul buzelor ei parfumate,

să beți ca și mine sărutul ei aprig

și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.


Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă

și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie.

O! Zei, Dați-mi numai atâta putere

această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.


De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde,

de-ați ști cum alunecă palma când trece

pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială

să-ntindeți pe lira mea struna dorită.


Dar voi stați! Și singur alerg prin dumbravă

și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.

Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme

nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.

6 aug. 2023

Te slăvim, Românie! - Eugen Frunză și Dan Deșliu

 


Te slăvim, Românie! a fost imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și 1977. Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Subliniază “prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă.


Te slăvim, Românie, pământ părintesc

Mândre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc

E zdrobit al trecutului jug blestemat

Nu zadarnic, străbunii eroi au luptat

Astăzi noi împlinim visul lor minunat.

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână

Trăiască Republica

Populară Română

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator.

Leninismul ni-e far și tărie si avânt

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ.

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână

Trăiască Republica

Populară Română

Noi uzine clădim, rodul holdei spori

Vrem în pace cu orice popor să trăim

Dar dușmanii de-ar fi să ne calce în prag

Îi vom frânge în numele a tot ce ni-e drag

Înălța-vom spre glorie al patriei steag

Puternică, liberă,

Pe soartă stăpână

Trăiască Republica

Populară Română.

Portul românesc - Eugen Frunză

 


Mult îmi place și iubesc

Portul nostru românesc.

Albă ia cu altițe,

Cu cicori și lămâițe

Și bundița ca un lan

Picurată cu mărgean

Și cu spice și cu fluturi,

De la vechile-nceputuri.

Desenat cu ac vrăjit,

Râde brâul vălurit,

Sub sumanul gros de lână,

Cu flori negre de fântână;

Chiar și traista, uneori

Parcă scapără de flori.

Voi fi cândva zăpadă - Eugen Frunză

 


Voi fi cândva zăpada

în cel mai alb tărâm,

voi fi zăpadă albă

pe-o creangă de salcâm.


Atunci, în zi de iarnă,

presimt că ai să treci,

cu pasul în descântec,

pe albele poteci.


Se vor pleca salcâmii,

si voi cădea frumos

ca o risipă albă

în părul tău,prinos.


Râzând ai să te scuturi

de albul duh cernut,

si n-ai să stii că-n taină

eu tălpile-ti sărut.