Vizita - Zahu Pană

L-am așteptat azi noapte pe Iisus

să vină în celula mea săracă

și ca pe vremuri de demult să facă,

mântuitoarele minuni, cu har de sus.

Cu sufletul închis în carapace,

priveam cu ochii tulburi, ca prin sită;

afară trecea vremea zdrențuită

și cerul adormise în băltoace.

Ca robii țării mele treceau norii,

cu saci de plumb pe sub fereastra lunii,

să-și scuture în morile furtunii;

ca vocea dinamitei în istorii!

Dar Iisus întârzia să vină

chemat de-atâtea mii de oropsiți

- din veacul trist al neamului de sciți -

însetoșați de zări și de lumină...

În noaptea de cărbune și de ceață,

în geamul meu trei degete-au bătut

și a intrat un ins necunoscut

cu semnele adâncului pe față.

Privindu-mă cu ascuțimi de fier,

a hohotit tiranica făptură

și fiarele de gratii se făcură

că nu mai sunt la geamul meu stingher.

- Tu stai aici de basme cu vampirii?

dar scutură-ți durerea si pustia,

femei tulburătoare ca beția

au flămânzit de patima iubirii.

Urmeaza-mă! Afară e Puterea

și scaune lipsite de domnii!

Eu i-am răspuns: - Rămân printre stafii

să-mpart cu ele temnița și fierea!...

- Urmeaza-mă! Cu rumenite pâni

belsugul ți se pleacă-ngenunchiat

Eu i-am raspuns: - Rămân înfometat

dar nu pot să jertfesc la doi stăpâni!

De nu-mi urmezi, nici zori, nici nopți cu lună

n-o să apuce ochiul tau flămând!

Eu i-am răspuns: - târziu sau mai curând,

o Cruce nevăzută ne adună!

M-a fulgerat privirea de oțel

și gratiile s-au intors 'napoi...

Departe peste gardul dintre noi,

Iisus mă aștepta s-ajung la El!

Casa de lângă mare - Giorgos Seferis

Casele pe care le aveam mi le-au luat.

Războaie, distrugeri, exiluri… Se întâmplase

nefaști să fie anii.

Uneori țintașul găsește pasărea-n aer,

uneori n-o găsește. A fost vânătoarea

bună în anii mei: pe mulți i-au atins alicele,

ceilalți se zbat și înnebunesc în adăposturi. 

Nu-mi mai vorbi de privighetoare, de ciocârlie,

de micuța codobatură care scrie cu coada

cifre grațioase-n lumină.

Eu nu știu mare lucru despre case.

Știu că își au și ele nația, doar atât.

Sunt noi la-nceput, ca pruncii

care se joacă prin grădini cu franjurii soarelui,

brodează obloane colorate și porți

lucioase pe clarul zilei.

Când termină arhitectul, ele se schimbă,

se zbârcesc sau râd sau devin ursuze

cu cei care-au rămas, cu cei care-au plecat,

cu cei care s-ar întoarce de ar mai putea

sau care s-au pierdut, în acest timp când lumea

a devenit un imens hotel.

Eu nu știu mare lucru despre case,

îmi amintesc bucuria și tristețea lor

uneori când se-ntâmplă să mă opresc.

De asemeni

uneori lângă mare, în odăi goale,

pe un pat de fier, fără nimic al meu,

contemplând paianjenul serii, îmi spun

că acum cineva stă să vină, că-l gătesc

cu albe și negre straie, cu podoabe colorate

și-n jurul lui șoptesc respectabile doamne

cu păr cenușiu și dantele cernite;

stă să vină să-și ia rămas bun de la mine:

sau că o femeie cu talie subțire

și gene răsucite, descinsă din sud,

din Smyrna, din Rodos, din Siracuza, din

Alexandria,

din orașe închise cu fierbinți obloane,

cu arome de fructe aurii și cu ierburi,

urcă brusc treptele fără să vadă

pe cei care-au dormit sub scară.

Știi, casele se înfurie lesne, când le despoi.

 Traduce rea de Aurel Rău

Cântec de pahar - George Lesnea

La Neamț e-un beci din vremuri vechi,

Bătrân e pivnicerul,

Cu păr cărunt peste urechi -

Ține-n butoaie cerul.

Și vinu-i roș cum la Cotnar

În toamnă sunt pădurile.

E dulce-un pic și-un pic amar,

Ca sub săruturi gurile.

Din fund de beci în cofăiel

E scos, lăsând țărânile,

Și-orbit de raza zilei, el,

La ochi își duce mâinile.

Osana! Poartă cu temei

Tot duhul moldovenilor.

Și ochii dulcilor femei

Arzând sub straja genelor.

E plin de-adânc necunoscut,

De cântecul rapsozilor.

Să-l bem pre el ca în trecut,

Pe vremea voievozilor.

El amintește cu alean

Când dusă-i vremea slabilor,

De când la Neamț venea Ștefan

În fruntea pârcălabilor…

Ultima zi - Giorgos Seferis

Ziua era înnorată. Toţi şovăiau.

Sufla un vânt uşor. „Nu-i cel dinspre Alpi,

e sirocco” - spunea cineva.

Câţiva chiparoşi subţiri, plantaţi în coasta colinei.

Şi cenuşia mare, şi luminoase lacuri mai departe.

Soldaţii dădeau onorul. Începuse să plouă.

„Nu-i dinspre Alpi, e sirocco”,

era singura afirmaţie care se auzea.

Ştiam totuşi, că la venirea zorilor,

nu ne va rămâne nimic altceva.

Nici femeia bând somnul alături de noi,

nici amintirea faptului c-am fost odată oameni.

Nimic, nimic mai mult, odată cu zorile.

„E-un vânt care îţi duce gândul la primăvară” - spunea sufletul.

Mergea-n preajma mea şi privea-n depărtare.

„Primăvara a năvălit deodată-n toiul iernii, lângă marea-nchisă.

Cum, mergem să murim?”

Un marş funebru da târcoale-n ploaia fină.

Cum moare-un om?! Lucru ciudat la care nu cugetă nimeni.

Şi cei care o fac, îşi amintesc de cronici vechi,

de vremea cruciadelor sau

de lupta de la Salamina.

Între timp, moartea se-apropie!

Cum moare-un om?!

Totuşi, vrei să-ţi câştigi

moartea ta proprie.

Şi-n jocul ăsta îţi mistui viaţa.

Lumina cădea peste ziua cenuşiu-rotată,

toţi şovăiau.

în zori n-o să ne mai rămână nimic,

o s-abandonăm tot, chiar şi propriile noastre mâini,

şi pe femeile care lucrează la izvorul vieţii,

şi pe copiii noştri, călătorind pe fluviile ei.

Cel de-alături, cânta

un cântec sacadat:

„Primăvara, vara, sclavii...”

Ţi-aminteşti de bătrânii înţelepţi

care ne-au lăsat orfani.

O pereche trece vorbind:

„M-am săturat de amurg, hai acasă.”

„Hai acasă, s-aprindem lumina.”

(Poezie tradusă în limba română de Nichita Stănescu şi a cărei primă ediţie a fost publicată înrevista  „Secolul 20”, nr. 12 din decembrie 1963.)

Vânturi I - Saint-John Perse

(pentru Atlanta şi Allan P.)

Erau foarte mari vânturi pe toate fetele acestei lumi,
Foarte mari vânturi voioase prin lume, fără cuib nici bârlog,
Fără pază nici măsură, și ne lăsau pe noi, oameni de paie,
În anul de paie pe urmele lor... Ah! da, foarte mari vânturi pe toate fetele celor vii!
Adulmecând purpura, pănură, adulmecând fildeșul și ciobul, adulmecând lumea întreagă a lucrurilor,
și care fugeau la rostul lor pe cele mai mari versete ale noastre, de atleți, de poeți,
Erau foarte mari vânturi în căutare pe toate cărările acestei lumi,
Pe toate lucrurile pieritoare, pe toate lucrurile în ființă, prin lumea întreagă a lucrurilor...
și vânturând amorțeală și uscăciunea în inima oamenilor de răspundere,
Iată că stârneau acel gust de paie și mirodenii, pe toate piețele orașelor noastre,
Că la ridicarea marilor dale publice. și inima noastră urcă
La gurile moarte ale Oficiilor. și zeul se retrăgea din înaltele lucrări ale spiritului.
Căci un întreg secol se zbătea-n uscăciunea paielor lui, printre stranii desinențe: la capăt de păstăi, de silicve, la capăt de lucruri în fremătare,
Că un copac înalt sub boarfele și sub zdrențele lui de an, în livreaua anului mort;
Că un copac înalt tresăltând din hârâitoarele-i de lemn mort și din corolele-i de lut ars -
Foarte înalt copac cerșetor ce și-a tocat întreg avutul, față arsă de dragoste și asprime unde dorința va mai cânta.
"O, tu, dorința, ce vei cânta..." și foșnește și pagină mea,
Că acest copac înalt, de magie, sub păduchelnița-i iernatică: mândru de partea-i de icoane, de fetișuri,
Legănând rămășițe și spectre de lăcuste; legând, transmițând în vântul cerului alianțe de aripi și de roiuri, urme și umbre ale celui mai mare verb -
Ha! foarte înalt copac al vorbirii, înțesat de oracole, de proverbe și zvonind zvon de orb din născare în quinconsurile științei...

Traducere Aurel Rău

Biografie robot - Marta Petreu

Din interior contemplu

doar materia: la șapte ani schimbată

subțire frăgezită ca primăvara pielea șopârlei

Spun: prin cuvinte

repetabil fi-va începutul

Vârsta de porțelan bărbați visători

foști iubiți camarazi imperfecți mă învață:

hotărâtoare sunt pentru fericire doar câteva momente -

primul contact cu apa calviția

alfabetul schimbarea dinților identitatea

potențială cu viața de rutină

acomodarea selectivă la entropie

presa cântarul partenera secretă și periodic

într-o pajiște de mentă

drept demnitate personală - Melancolia.

Prea devreme? - Pavel Coruț

Probabil greșit-am planeta,

Căci m-am născut într-o noapte, 

Din focul aprins de cometa 

Venită de foarte departe.

Sunt, pare, născut prea devreme, 

Pe încă sălbatica Terră?

N-aud nicio voce să cheme

Lumini pentr-o pașnică eră.

Și râuri de vise în spume

Șoptesc: Ești născut prea devreme,

Nu-i nimeni ca tine pe Lume,

Dar de nimic nu te teme!

Ești singur, dar porți în ființă

Secrete de timp care vine

C-o nouă, curată știință

Ce schimbă-ale vieții destine.

Privește mereu mai departe

În viața planetei natale, 

Pe Bine de rău tu desparte

Și stinge izvorul de jale!

Să nu te temi nici de moarte,

Căci ești de neatins pentr-o viață!

Cătușe și lanțuri cad sparte

Și vine Fecioara de gheață...

Suav anapoda - Gheorghe Tomozei

Urcă în fiecare noapte la mine, la etaj,

vânătorul cu calul lui. Sună, destup odaia, îl aşez în fotolii

şi scot rachiul. Calul ronţăie capodopere şi bea

discuri de patefon. Discutăm despre vreme. Mi se

prezintă vietăţile împuşcate; o căprioară, un urs, un mistreţ,

zvârlim totul pe plită şi apoi moţăim. Calul

îşi pileşte potcoavele, cască, apoi vânătorul zice:

Ţi-am adus şi nişte mesteceni, un pârău şi

ceva lună (dar nu şi cea mai bună bucată că

stătea să plouă). Muşc din lună,

aşez pârăul în scrin apoi mai torn rachiu, pun Aznavour

şi stăm, picior peste picior, până se frige mistreţul.

Apare pe prag dar nu ne place, nu-i fript de ajuns,

el bombăne şi sare la loc, pe plită. Bag un ceas

chefere pe foc (cu pendula frig ursul iar cu

ceasul-brăţară al iubitei, inima căprioarei)

e cald, e noapte, e cafea şi când întorc Aznavour

calul mănâncă discul ca pe o foaie de salată.

Mai fumăm un mesteacăn, rupem o ciosvârtă de mistreţ

(Sunt bun? întreabă. Bunule, îi spunem, să-l bucurăm

şi pe el) apoi vorbim de amor, eu arăt o poză:

marea în haine de duminică, el un bilet de loterie, iar

calul, poza lui Cassius Clay, la doi ani, pe blană.

Ne distrăm grozav, ne facem comozi

(ne-am scos potcoavele de la manşete) şi când el pleacă

rămân îngrozitor de trist. Sparg, ordonat, paharele, alung

moartea din rănile vietăţilor şi de la geam

îi văd pe prietenii mei suiţi pe tramvai. Noaptea fantastică

se şterge şi ea din pereţi şi caut somnul

cu ochii podidiţi de frunze şi păsări...

Somn ușor - Adrian Păunescu

Somn ușor, scuze plăcute,

Șanse și cauze, toate pierdute, 

Ce-am câștigat cu sânge și fală, 

Azi, pierdem cedând cu cerneală.

Noapte bună, țara frumoasă, 

Până vom pierde și casa, și masa,

 Culcați-vă toți în ură si bârfe,

 Modele ne-alegem tâlhari si târfe.

Hai să dormim până poimaine, 

In vis vom avea autostrazi și pâine, 

Lideri cinstiți, croiți către bine, 

Care cu omul și țara vor ține.

Nani-nani, hai la culcare, 

In vis vor renaște Stefan cel Mare,

 Mihai Viteazul, Tepes si Cuza, 

Să ne asculte pretextul și scuza

C-am devenit, perseverent,

 Slugi ignorate, remorci second hand, 

Dăm la straini producția certă, 

Creier și aur, păduri la ofertă.

Capul plecat singur se taie,

 Că Miorița nu-i despre o oaie,

 Ci despre invidii si apatie,

 Prostie, trădare de Romanie.

Doar amânări și delasare,

 Plătim impostorii cu lozul cel mare,

 Apoi, umili, le cerem iertare,

 Si le cedam și munte si mare.

Sat fără câini, pe tron stau hoții, 

Oamenii simpli la circ sunt cu toții, 

Miștouri, palavre, cu noi ce-o sa fie, 

Când ne luăm singuri în bășcălie?

Nemții și rușii, americanii,

Țintesc locu-ntâi, puterea si banii,

Noi vrem papagali, nu vulturi si ulii, 

Sport național: furatul căciulii.

Popor adormit, în vorbe ți-e fapta,

 Mergi catre stânga, trăgând pe dreapta, 

Neamul se scoală doar să-i aleagă, 

Pe cei ce-l înșală, îl neagă și-l bagă. 

În comă profundă, în boală lungă, 

Veșnic în vârf să nu ajungă,

Sisiful valah e-un Meșter Manole, 

Ce merge in gol cu telegondole.

Amorțiți în vrajbă, în vin și venin, 

La televizoare, s-avem somnul lin, 

Să plângem tardiv în spirit de turmă, 

Că n-am avut mintea cea de pe urmă.

Somn ușor, relaxare placută, 

Sa numărăm pân-la un miliard și-o sută,

 Apoi, sa ne-ntoarcem pe partea cealaltă, 

Când o s-ajungem in ultima haltă.

 Somn ușor, apatie ușoară,

 Ne vom trezi și fără țară,

 Când oaspeții nostri or sa ne spună: 

Marș afară și noapte bună!

 Marș afară si moarte buna!"

Talmud - fabulă de Ion Luca Caragiale

Tu, Șmul, ești leneș, zice Ștrul,

Tu nu vrei să lucrezi destul,

Și d-aia nu câștigi nimică!

Tu de vr-un an tot migălești

O iconiță mititică:

O tot sucești și-o învârtești

Și văd că n-o mai isprăvești…

Eu într-o var-am isprăvit

O mânăstire și un schit,

Cu învelit și cu vopsit.

Iar Șmul răspunde trist: „Hei! Știu…

Dar… tu — tu ești tinichigiu,

Și eu — eu sunt giuvaergiu…”

Morală

Una-i Ștrul

Și alta Șmul.

Floare Albastră - Barbu Cioculescu

Mă iubește-o cămașe.

Albă, gingașă, mă-mbracă în dulce văpaie,

Eu asud obosit, ea desface mătase

Și-o port pe brațe-n odaie.

Mă iubește-o cravată.

De gâtul meu se atârnă și nu se desprinde.

E roșie și roșul nu minte

Și veselă - o lumină e toată.

Mă iubește-o haină.

Mi se așază pe umeri, mă strânge.

Stă pe inima mea și-i ascultă bătăile,

Cântă pe pasul de sânge.

Mă iubește-o batistă.

Flămândă și tristă lacrimi poftește

Atât de mică, atât de cutată.

Și pumnul o strânge pruncește.

Mă iubește-o pernă.

Fruntea sură în ea mi-o afund.

E adâncă și-n somn mă scufund

Pe-o apă ce trece, grea ca o piatră de prund.

Vezi cum zâmbesc, rătăcit în lucernă,

Ce tânăr trec, plin de vlagă?

Visez și uit că mă iubește o pernă

Și uit să-i spun că mi-e dragă.

Mă iubește-o haină.

Cu sfială și-n taină

Nu spune ce-o doare

Și fără s-o mângâi o iau la portare.